5 Ritmuri / Dansând delicat sau nebun…

Weekend-ul acesta am dansat.
Nu e ceva ce mi se potrivește. Mă străduiesc să dansez, așa cum mă străduiesc să cânt. Sunt fascinată de ușurința cu care fac asta alții. Eu nu mă simt in largul meu dansând. Când scriu însă, contează mai puțin cum se vede asta dinspre ceilalți. Scrisul e modul în care mă exprim cel mai bine pe mine cea din interior și asta e suficient. Dansul îmi expune probabil alt fel de stângăcii și neputințe, cu care sunt mai puțin împăcată… așa că mă intimidează ceea ce „se vede”.
Deci, deși eram ca peștele pe uscat în sala aceea de dans, adevărul e că aveam nevoie de o ieșire majoră din decor. Ajunsesem într-un moment din acela în care vrei să fugi de toate grijile și pentru că nu prea ai unde pe-afară, încerci pe dinăuntru. Hai să vedem unde mă va duce asta, mi-am zis. La risc.
Așa că mi-am promis să continui oricât mi-ar fi de greu, să parcurg toate cele 18 ore de dans.
Cinci ritmuri, dansul vieții, înseamnă Flowing, Staccatto, Chaos, Lyrical și Stillness. Sunt ritmuri muzicale și stiluri de mișcare pe care Gabrielle Roth le-a identificat studiind dansatorii, înțelegând că ei exprimă de fapt un dans interior: femininul curgător în care lăsăm muzica să ne inunde, masculinul ferm și sacadat prin care ne afirmăm înflăcărat, nuntirea lor eliberatoare, creația cu delicatețea, poezia, zborul și schimbarea pe care le presupune și în final liniștea, pacea, acceptarea, autocontemplarea. Altfel spus… ascultă ce mișcă în tine acest ritm, exprimă ceea ce ai găsit, eliberează în cât mai multe moduri, dă sensuri noi acestui conținut în viața ta și integrează-l ca parte a ceea ce ești. Terapie curată.
Am trecut prin cele cinci ritmuri iar și iar, aproape fără oprire. În pauzele rare, corpul nemișcat mă anunța că totul doare, că e frânt de oboseală și încerca negocieri cu mintea, să o lăsăm mai moale de aici încolo. Și totuși muzica continua să mă miște în ritmul ei, nu în controlul meu.
Fugisem de acasă ca să îmi fac un dar numai mie și ca să întâlnesc oameni noi. Îmi plac oamenii, e revigorant pentru mine să mă las surprinsă de diversitatea lor. Dar această întâlnire a corpurilor mai mult decât a minților, a gesturilor și a atingerilor mai mult decât a cuvintelor, a nonverbalului de dincolo de măști, a fost mult mai puternică decât ar fi putut fi una sporovăită.
Am fost chiar frustrată la început că nu am primit spațiul de a ne prezenta Eu-rile: „Eu sunt marele Gică. Tu cine ești?” Ne-am prezentat doar corporal, adică basic, natural. Ne-am spus dansând bun venit, iată-mă, ne-am ascultat pe rând poveștile trupurilor, în cele din urmă am avut și scribi care au consemnat prezentul trecător.
Acum, după câteva zile, am imagini atât de pline de viață, cu personalități atât de clare… Femininul meu era altfel decât femininul ei. El își exprima ființa într-un fel unic, în toate cele cinci ritmuri. Unora le era suficient un metru pătrat, alții arau sala de la un capăt la altul. Unii trăgeau chiulul, alții păreau mașinării inepuizabile.
Și toți erau frumoși. Și în toți m-am văzut pe mine. Și am mai înțeles o dată de ce iubesc atât de tare oamenii, încât trec prin sufletul meu durerile lor.
Pentru că suntem tot una. Mi-a fost mai clar ca niciodată asta. Așa că am scris o poezie, care pare dedicată iubitului meu ori unui partener de dans de weekend, dar pe care am scris-o de fapt pentru tine… oricare tu cu care m-am întâlnit vreodată, unic, special… și totuși oglindu-mă pe mine.

Azi, dansând delicat… sau nebun…

m-am văzut privindu-te,
m-am auzit ascultându-te,
m-am priceput înțelegându-te,
m-am conținut susținându-te,
m-am afirmat confirmându-te,
m-am găsit căutându-te,
m-am mângâiat atingându-te,
am știut că mă vindec salvându-te,
am simțit că mă iubesc adorându-te.

Mulțumesc.

Multumesc, Jo Hardy. Multumesc, Sorina Dumitrache. Multumesc, dansatorule.

Lasă un răspuns