Ingredientele iubirii (II)

1Nu trebuia să fi fost orfani ori să fi trecut printr-un război ca să ni se pară grea viața. Nu era nevoie de o traumă majoră. A fost suficientă și una minoră, repetată… ori câteva, care pentru altcineva poate n-ar fi însemnat mare lucru. Un părinte absent emoțional ori copleșit de emoții, o luptă de familie pot avea dimensiuni uriașe în sufletul unui copil.

De mici suntem contrariați de fapte, de vorbe, de atitudini umane. Și ne promitem: „Eu nu voi face niciodată așa ceva!”, „Decât să pățesc asta, mai bine mor/renunț!”, „Mie nu mi se poate întâmpla acest lucru vreodată!”. Oamenii aceștia cu comportamente de neînțeles pentru noi, devin un fel de contra-modele. Alegem conștient să nu fim ca ei, uneori chiar să nu mai avem de-a face cu astfel de persoane, ca să nu ne contamineze. Dar în inconștient ei ne rămân ca un fel de fațete de personalitate ascunse, pe care ni le negăm.

Se scriu în noi pattern-uri de percepție a realității și de răspuns emoțional și comportamental, un fel de scenarii de care fugim, dar nu scăpăm. Teama care ne-a urmărit toată copilăria devine autoprofeție împlinită.

Inițial ne străduim să trăim frumos, să ne construim cu cărămizi de om-bun, să devenim… Și într-un fel, ba chiar în multe feluri, reușim să fim mândri de ceea ce suntem. Am fi aproape perfecți dacă nu ar exista câteva… sau doar o relație dificilă în viața noastră, fără de care totul ar fi o poveste reușită. Cineva anume ne provoacă, ne zgândăre, ne irită. În relație cu acea persoană pierdem controlul ori râvnita stare Zen și suntem brusc doar niște amărâți în suferință.

Cei de care am fugit se întorc cumva. Uneori poartă alt chip și chiar alt nume, dar ne provoacă în același fel la confruntarea cu acel de ne-nțeles. E ca și cum viața ne invită la un alt răspuns, mai matur poate, într-o altă etapă de dezvoltare.

Întâlnirea dintre ce e rău și ce e bine se întâmplă mereu și în noi, când o subpersonalitate renegată, din odăi neluminate ale arhitecturii noastre psihice, iese la suprafață și încearcă să perturbe conducerea, provocând anarhie. Se declanșează un conflict interior, un adevărat război intern. Pentru că este inadmisibil să fim exact cum n-am vrut să fim… O mică asemănare cu o situație dureroasă veche, un miros, un sunet, o culoare stridentă, un gest anume ne provoacă o reacție în lanț, de necontrolat. Suntem brusc teribil de furioși ori de speriați, nedreptățiți precum copilul de altădată, cu sufletul răvășit. Și răspundem acestei stări interioare cu un comportament de ne-nțeles.

Conflictul intern și extern se exprimă printr-o furtună emoțională (scandal mare) ori printr-o renunțare la sine, după cum sperăm că vom fi auziți până la urmă ori că va durea mai puțin dacă uităm cine suntem și intrăm pe pilot automat. Uneori găsim mângâiere, alinare, în ceva dulce, efort fizic ori intelectual prelungit, sex sau petreceri neinspirate și epuizante, droguri mai mult sau mai puțin camuflate, incursiuni prin magazine, locuri exotice, alte religii, rețele sociale virtuale… într-o căutare fără sfârșit. Cumpărăm stare de bine pe la workshp-uri de dezvoltare personală. Schimbăm joburi și chiar căsnicii sperând că vom întâlni oameni mai buni (că ultima oară am avut ghinion de om rău).

Dar în toate contextele ne ducem pe noi și povestea ajunge să se repete. Mai devreme sau mai târziu, monstrul din adâncuri revine și ne mătură toate sensurile. Pentru că iubirea și pacea nu se caută pe aiurea, ci în noi înșine. Cum ar putea de exemplu să ne rănească real, adulți fiind, o vorbă rea din partea altcuiva, dacă nu am fi de acord măcar puțin cu ea? E nevoie ca o parte din noi să îi dea dreptate criticului, să se îndoiască de propria bunăcredință și să se ia la harță iarăși ceea ce credeam că vom fi cu ceea ce iată că am ajuns.

Unii spun că dac-am fi suficient de credincioși, ne-ar fi probabil suficientă iubirea Lui și n-ar mai trebui umplut golul interior cu atâta pseudospiritualitate. Un Dumnezeu, tată absolut, care să ne accepte și să ne ierte (fără pedeapsă), un Isus care să ne care nouă crucea, ar pune în umbră tatăl real arțăgos și la bătrânețe, șeful hapsân ori dracul interior ce ne încurcă ițele proprii.

De fapt, Dumnezeu cel milostiv și bun și Dracul cel rău nu-s de căutat nici în povești, nici în cărți sfinte. Deși ei sunt desigur în toate. Sunt de căutat și de găsit în noi înșine. Acolo are loc confruntarea cea mare.

Pentru asta e nevoie de mult curaj, răbdare, timp și ajutor specializat. Dar înainte de toate trebuie să înțelegem că am pus prea mulți plasturi peste rana care coace. Să credem că iubirea chiar începe cu iubire de sine și aceasta din urmă cu autocunoastere. Și să fim curioși.

 

Lasă un răspuns