Ingredientele iubirii (I)

1Te iubesc.” Cald, izvorât din adânc. Inundându-mă ca spuma laptelui când dă în clocot fin. Ca o pace care depăsește teritoriul ființei mele și se revarsă blând împrejur. Ca o alta stare de agregare a ființării mele, în care atomii mi se extind, mi se disipă, pierzându-și granițele cu bună știință. Ca o nevoie de a rosti șoptit cuvinte-ofrandă celui care îmi provoacă, îmi permite, îmi oferă această stare de rai.
Așa arată pentru mine fericirea. Nu este un loc exotic de pe mapamond, nu este extazul intelectual al unei noi înțelegeri, nu este deliciul unei savarine sau beția unui orgasm. Deși fiecare dintre acestea mă poate ademeni și cuceri, ca un surogat veritabil.
Pentru mine fericirea este un spațiu sacru din mine în care reușesc să ajung atunci când împărtășesc adevăr profund, intimitate sufletească în relație cu alt om. E o impletire între spațiul meu sacru și spațiul lui sacru, care devine spațiul nostru sacru.
Pentru mine fericirea este pacea recunoștinței. Deși până acolo am trecut prin aventurile eroului de poveste. M-am îndrăgostit, am construit, am avut așteptări, m-am rănit și am suferit, am provocat și am lovit, am protestat și am ascultat, am negociat și am schimbat, am luptat și am acceptat, am înțeles și am iertat, am fost curioasă și am sperat, am mulțumit pentru trecut și prezent și am simțit gustul perisabilității. Trecând prin toate acestea am ajuns sa iubesc profund, real (nu fantasmatic), o ființă (nu un idol). Acceptarea acestei persoane ca întreg (cu bune și rele), acceptarea a ceea ce am aflat că sunt (cu inconștient cu tot), asumarea conflictului și a lecției de viață pe care mi-a adus-o el în dar mi-au lărgit baza acestei iubiri și mi-au generat sentimentul recunoștinței de a fi împreună.
Nu cred în relațiile fără conflict, nu cred în iubirea care nu a trecut prin pierdere.
Pentru că doar confruntarea ne provoacă sinele profund să iasă la suprafață, să se facă auzit, să-și revendice drepturile și să se vindece. Doar confruntarea ne aduce în contact cu adevărul profund al celui de lânga noi, ne dă șansa sa îl vedem real, să empatizăm cu el și să îl validăm. „Noi nu ne certăm niciodată!” este sloganul unei relații de suprafață în care nu se întâmplă nimic. E ca pacea unei ape stătute care nu se încumetă să se învolbure, să curgă, să se transforme, să se limpezească pe un mal nou.
Cred în iubirea care arde până la capăt și renaște din propria cenușă. Cred că din grija de a nu ne răni, ratăm experiența autenticității proprii și interpersonale. Ratăm esența vieții, stând pe margine, așteptând o minune prin care să ajungem în horă fără riscul de a face un pas. Ca să evităm suferința, rămânem înțepeniți. De teama unei dureri noi, retrăim de fapt pierderea veche la nesfârșit, ca pe o osândă familiară într-o închisoare de maximă siguranță. Ca pe o experiență căreia nu reușim să îi dăm sens, rememorată ca o romanță tristă de patefon.
Ba mai mult, cred că doar conflictul conține șansa vindecării, a evoluției, a vieții. Înțeleg filozofia samurailor care deplâng moartea dușmanului. Își exprimă recunoștința lor pentru experiența de creștere împreună.
Dar merg dincolo de asta. Cred în conflictul analizat, asumat, metabolizat, resemnificat și depășit. Cred că dacă ne împotmolim în ură, ne menținem într-o dependență stagnantă care îmi pare mai degrabă loialitate, fuziune. Cred că depășirea conflictului presupune trecerea în următoarea etapă, cooperarea, în care doi oameni ce se cunosc real își pun în comun abilitățile, își susțin reciproc neputințele și devin mult mai creativi decât ar fi putut fi în singurătate. Adică mai maturi și mai împliniți.
Iubirea matură este cea care a supraviețuit marii pierderi, aceea care pentru protagoniștii ei părea cel mai cumplit lucru din lume. Iubirea matură a trecut prin focurile iadului și a iertat. Nu ca sfântul care suportă nedreptatea pentru izbăvirea altora, ci ca omul empatic și reflexiv față de trăirea celuilalt și față de propria experiență. Iertarea divină e doar modelul simbolic ce ne permite nouă, muritorilor, să iertăm și să ne iertăm. Să simțim adânc și să înțelegem profund.
Adevărata iubire se construiește cu cărămizi fierbinți, riscând și schimbând paradigme. Adevărata iubire susține și protejează, provoacă și transformă. Adevărata iubire nu e despre prințul și prințesa care au de înfruntat un căpcăun ori o mașteră, ci despre confruntarea cu monștri mult mai înfricoșători din interiorul fiecăruia dintre noi.

Va urma.

Lasă un răspuns