Prin moloz și fum

M-am pierdut de mine. Nu c-ar fi fost prima oară, am mai pățit-o. Doar că acum am alura unui profesionist care îi ajută pe ceilalți să-și regăsească drumul propriu și a fost surprinzator să constat cât de tare am putut să mă rătăcesc eu de mine.

Cel mai dureros a fost să nu mai pot să scriu. Să-mi fie dor de cămăruța sufletului meu în care cuvintele sunt pietre scumpe de înșirat ca pe ață din vârf de condei, cuvinte alese pentru a fi dăruite lumii după ce au făcut ecou în inima mea. Este una dintre plăcerile mele de seamă, un răsfăț de-a dreptul, și când pierd cheia acestei cămăruțe este semn că ceva nu-i în regulă cu mine ca întreg…

Dar să o iau cu începutul… Cum am ajuns aici? Mi-am dorit o schimbare. Una de proporții și foarte concretă. Și am început prin a face mici cumpărături pentru casă… o mochetă pe balcon, un dulăpior în baie, o față de masa cu ramuri de măslin, doar cât să stârnesc nevoia de nou.

Dar ca să faci loc schimbării, trebuie să dărâmi ceea ce se învechise. La propriu. Trebuie să te confrunți cu molozul, mizeria, urâtul. Trebuie să renunți, să dai drumul, să înveți să pierzi pierzând… Așa m-am trezit în mijlocul unei adevărate revoluții, printre dărâmături reale, prinsă în horă cu muncitori care păreau foarte pricepuți la a da jos uși (trântite în amintiri dulci-amare ori purtând înălțimi de copii crescând), pereți (scrijeliți de mânuțe nesigure), oglinzi (martore ale iubirii ori în care ochișori uimiți s-au descoperit pe sine)… Aceiași muncitori erau reinventatori ai roții când venea vremea construcției și deseori peretele cădea a doua zi aproape ca la meșterul Manole, doar că din ordinul unei Ane nemulțumite…

A durat de șase ori mai mult decât în preconizări, iar finisajele i-au rămas pretențioasei Ane. Fiecărui nasture i-am găsit un nou loc. Am aruncat probabil jumătate din lucruri. Și toată această orchestrație s-a desfășurat în paralel cu preocupările mele cotidiene… trei copii, pacienți și clienți. Nu mai era loc de poezie… În final am căzut și eu… se vede treaba că se cerea și o primenire interioară. Am răcit atât de rău de parcă s-a rupt ceva din mine… cât vreo trei kilograme.

Am schimbat atât de mult prin casă încât mocheta, dulăpiorul și fața de masă nu se mai potrivesc… Este greu să prefigurăm cât de departe ne poate duce schimbarea. Totuși, fără ele, mașinăria nu s-ar fi pornit.

În seara în care mi-a fost cel mai rău, niște tineri frumoși au ars de vii. Și deși pare absurd și fără sens, arzând, au trezit mii de suflete. Ne împotmolisem cu toții. E vremea unei noi ordini.

Lasă un răspuns