Zgripțuroaice și căpcăuni

Imagini pentru imagini cu monstrii

Nimeni nu e scutit în viață de întâlnirea cu cel puțin o zgripțuroaică sau un căpcăun, așa că a-i defini pare redundant. Totuși, pentru cei ce cred că au depășit poveștile cu zmeul ori cu baba cea rea, ca și pentru cei ce reușesc să-și țină bine pe nas ochelarii roz ai iluziei, voi schița aceste personaje ancestrale, folosind expresii din popor.

Zgripțuroaica e tipa veșnic nemulțumită, acră și constipată, căreia nu-i ajungi la nas nici cu prăjina, care știe mai bine ca tine cum stau lucrurile în viața ta, care urlă la lună nu doar noaptea ci și ziua, exasperată continuu că nu pricepi și tu ceea ce e strigător la cer pentru inteligența sa. Când nu țipă ca din gură de șarpe mușcând din tine, te boscorodește mărunt-mărunt, ca pe tocător, doar-doar o ieși untul din tine. Când trântește ușa și zici c-a terminat, după o secundă de infinită pace, revine aprigă și inepuizabilă și-ți mai toarnă un potop de vorbe grele, pentru că niciodată nu-i pari destul de cocoșat.

Căpcăunul este individul nervos, deștept și sarcastic, ce știe ca nimeni altul unde să te lovească mai tare. Între sprâncenele lui, încruntate de-a pururi, juri că se produc furtunoase descărcări electrice. Mintea lui rumegă conspirații închipuite împotriva omenirii și împotriva sa. Niciodată nu îl respecți suficient, ba chiar existența ta este un afront direct la adresa lui. În criză, pare un Zeus răzbunător ce tună și fulgeră devastând tăcerea înfricoșatului spectator, ce-ar intra în pământ, ca să scape de tiranie. Nici să respiri nu-ți vine în fața lui.

Dacă mă gândesc bine, nu-s mari diferențe între ei. Amândoi umilesc, forțează la supunere, își strigă nevoia insațiabilă de putere, având ca unic argument pumnul băgat în gură până la cot. Amândoi au învățat tirania de la un alt tiran, ai cărui victimă au fost, tiran care le-a devenit inconștient model, doar ca să scape astfel din postura prea înjositoare. Și indiferent la câte roluri și funcții importante vor accende, nici lumea întregă nu le va fi de-ajuns de stăpânit, ca să se simtă puternici, după atâta amar de umilință. Mereu vor mai ramâne voci care să îi scandalizeze prin îndrăzneala nesupunerii…

Ai avut desigur o astfel de întâlnire de gradul zero… cu un părinte țâfnos și imposibil de mulțumit de la care ai învățat gustul cocktail-ului iubire-durere… cu un profesor acid și agresiv în fața căruia, oricât te-ai străduit, n-ai putut dezlipi eticheta pe care tot el ți-a zidit-o pe frunte… cu un coleg de gașcă ce își clădea reputația socială năruind-o pe a ta. Și deși crezi că ai depășit vremurile în care să te poată înspăimânta un alt seamăn, viața are căi nebănite ca să-ți amintească ce mărunt ești.

Se crează (sau chiar tu atragi?!) situații constrângătoare în care, pentru un anume motiv, ai de îndurat teroarea altei zgripțuroaice, altui căpcăun. Par experiențe fără ieșire și deși inițial crezi că ai control și accepți umilința intenționat (numai pentru avantajul acela!…), cu cât starea de fapt se prelungește, regresezi psihologic în copilul neputincios de altădată. În fond baubaul este expert în a activa starea de primejdie în cel din fața sa. Pare unicul lucru hrănitor pentru el, deși niciodată îndeajuns.

Spectacolul cu artificii acide pare un pericol pentru supraviețuire în care ambii protagoniști se luptă cu frica de moarte, așa cum știu. Zmeul sau baba cea rea își apără teritoriul, imaginea, obiectul puterii, fără de care s-ar simți depășit, îmbătrânit, pierdut, aproape mort. Iar tu, biet pretendent la aceeași putere, te crezi la un pas de leacului nemuririi și ești dispus la sacrificii în numele înaltului țel.

Nu îți imagina că nu ești fiecare personaj din poveste, există o sămânță de victimă și una de căpcăun în oricare dintre noi… (chiar și una de salvator!)

Doar observă-te…

Lasă un răspuns