Fâșii de realitate

E fascinant să privești realitățile altora. Poveștile de viață, privite dinafară, au magia lor. Mesajul plin și sensul (potrivit privitorului!) rezonează cu muzica propriei noastre vieți, emoționându-ne, mișcându-ne interior…

De cele mai multe ori credem că avem mult mai multă obiectivitate atunci când suntem spectatorii vieții altcuiva. Îi sesizăm ușor semnificațiile, ciclicitatea, blocajele, patternurile… Ne sar în ochi interpretări și soluții evidente, dar imposibil de aplicat de către subiectul însuși. E ca și cum el vede lumea prin ochelarii lui ciudat colorați, lipiți iremediabil de tâmple, și niciodată nu va fi posibil să facă față soarelui, clarității.

Întrebarea este dacă realitatea lui concretă este diformă în raport cu o Realitate mai mare, universală. Dacă fiecare vedem prin te miri ce culori de ochelari lumea, înseamnă că viețile noastre sunt fâșii de realitate, teribil de înguste. Atât de personal percepute, încât doar parțial pot fi traduse altcuiva. Pentru că limbajul intern al percepției este unic și sofisticat. E limba țării-univers personal.

Și Realitatea cea mare, abstractă, ce e? Suntem tentați să credem că ea este adevărul suprem. Privindu-i pe alții, viața lor pare dictată de o percepție deformată a Realității. Deformată față de adevărul unic sau față de percepția noastră, deformată și ea? Există o Realitate absolută? Și care i-ar fi sensul in afară de acela al străduinței noastre de a-i da unul?

Și dacă am renunța să mai căutăm să înțelegem abstractul și ne-am limita la concretul mărunt, mai palpabil? Dacă n-am mai avea pretenția că de la noi se vede mai bine Realitatea cea mare și doar am accepta adevărul fâșiilor de realitate individuală? Ar fi ca și cum nu l-am mai căuta pe Dumnezeu pe aiurea, ci în cel de lângă noi. Ca și cum am acorda credibilitate, credit, credință unuia care ne seamănă exact prin ceea ce ne-a mișcat rotițele vital-emoționale atunci când am încercat să-i observăm povestea cu obiectivitate… Ar fi ca și cum, în loc să ne uimească unghiul strâmt prin care privește el lumea cea mare și uriașa discordanță dintre el și aceasta, în loc să vrem să „căscăm” acest unghi strâmt, am valida fâșia de realitate concretă, dând putere absolută existenței sale…

Așa că Realitatea e spartă în n fâșii de realitate, colorate pestriț, atât de diverse încât nu se pot suprapune decât în parte. N-am să înțeleg niciodată deplin realitatea ta, tocmai pentru că nu îmi pot dezlipi de tâmple ochelarii proprii. Pot doar încerca să privesc pe sub ei, dar și atunci va fi o suprapunere de imagini… ori de realități.

Și da, există ceva mai presus de suma acestor cioburi în care soarele-viață se reflectă tăios, imperfect, diferit. Există amprenta lăsată de cioburi vechi îngropate în glod. Din sticla lor reciclată s-a ivit sticla noastră. Și mai există infinite posibilități viitoare de cioburi noi, potențial-născute prin reciclarea noastră.

Realitatea cea mare este însăși viața, înlănțuire de fâșii de realitate concretă, ramificate progresiv spre pământ și spre cer, între rădăcini depărtate, firave și mugurași plăpânzi, transparenți.

Iar eu sunt mărul din copacul vieții, care privește merele vecine, cu înțelepciune de cunoscător detașat, crezând că nu pe Sine se vede… transpus într-o fâșie atât de îngustă de realitate.

Lasă un răspuns