Semne…

Primăvara asta s-a lăsat foarte așteptată. Obosisem de frig, de întuneric, de cizme și haine grele, de griji și probleme. Mi-era dor de soare pe piele, de piele în vânt, de verde, de cer senin, de lumină. Și evident de mare, iubita mea primordială. Adică de-o vacanță.

Așa că în joia mare, dincolo de miezul zilei, am anunțat Thassos-ul că venim… și, culmea, ne-a primit, începând cu a doua zi. După un drum care părea fără sfârșit, am sărbătorit Paștele foarte aproape de Dumnezeu, pe niște plaje minuscule, paradisiace, cu apă-smarald și nisip de marmură, înconjurate de păduri de pin înflorit. Până și copiii noștri, adolescenți rebeli, s-au racordat la ritmul calm, ca din afara timpului, al frumoasei insule verzi. După patru zile și nopți de vis, ne-am întors pe același drum nesfârșit…

Am muncit alte trei zile cu năduf în București, pentru că știam că urmează o altă minivacanță. Sâmbătă am ajuns la Brașov, să fim prezenți la botezul unei prințese. Și ne-am întors în aceeași noapte pentru că duminică urma un alt drum pentru unul dintre noi.

Abia acum începe povestea… De duminică până sâmbăta următoare, iubitul meu soț urma să fie plecat cu treabă în alt oraș. Cei trei copii terminaseră vacanța și ceasul urma să sune iar la 6.30. M-am îmbărbătat să duc singură toate treburile casei și ale celor două cabinete. Dar deși mi-am luat avânt cât am putut, n-am reușit să fiu mai mult decât un roboțel pe linia de plutire. Parcă rămăsesem fără sens, în ciuda nenumăratelor sensuri cu care mi-am țesut eu viața.

Pentru că, fir-ar ea de dependență!, sensul meu era departe… Iubitul meu cu care împărtășesc de obicei detaliile zilei, era foarte ocupat. Când venea seara și ne puteam auzi, eram și epuizată și îndeajuns de frustrată cât să fiu rece și răzbunătoare în conversație. Și zilele treceau plumb-topit, iar nopțile mă străduiam să le fac mai scurte, mai suportabile, lungind serile cu nonsensuri până spre dimineți.

Abia joi mi-a venit ideea… Cum ar fi dacă, după ce am rezolvat toate problemele săptămânii, vineri la prânz aș pleca în orașul de provincie… pentru o noapte la hotel, cu el, fără copii? Asta da vacanță! Sâmbătă dimineață și-ar termina treaba și ne-am întoarce probabil în jurul prânzului. E week-end și copiii oricum dorm mai mult…

Astea erau argumentele pro. Dar au încolțit și unele contra. Cum să le spun copiilor că îi las singuri o noapte? N-o să pară că mă duc să-l controlez? Nu sunt prea disperată și sufocantă?

Totuși, această idee mi-a dat aripi. Studiam Mersul trenurilor ca pe o carte de rugăciuni. Treburile au devenit floare-la-ureche, mi s-au aprins niște motorașe suplimentare, ziua a căpătat strălucire, pentru că toate poverile au fost luate pe sus în iureșul pregătirii eventualei plecări…

Vine și ziua cea mare, nedecisă încă. Vineri. Sună ceasul la același 6.30. Mic dejun, pachete de școală. Gătit supă cremă. Duș. Încerc să îmi usuc părul, dar firul feonului ia foc. Să fie un semn?…

Nu-i nimic, plec cu părul ud. Aveam de lucrat la un proiect urgent cu o prietenă. Știam aproximativ pe unde stă. Ajung, parchez pe-aproape și plec spre ea, dar constat că sunt cu o stație mai departe și intersecțiile doar seamănă între ele. Să fie alt semn?…

Nu-i nimic, ajung, fac treaba, revin acasă. Parcă sunt rezolvate toate, mă pregătesc acum pe mine… Deci mă duc?!… Îmi ia mai mult decât credeam, nu am cum să mai ajung la tren. Și ăsta tot semn?…

Nu-i nimic, mai am alt tren peste o oră și voi ajunge seara până-n opt. Încă ceva, încă puțin… cât pe ce să nu-l prind nici p-ăsta!… „ce-ai, Doamne, cu mine?”…, alerg de-mi iese sufletul și chiar plec. Zâmbesc ușurată și-mi scot o carte… de studiu!: călătoria durează 3 ore…

După vreo trei sferturi de oră ne oprim într-o stație. Trec 5 minute în loc de două și oamenii se panichează că nu pornește trenul. Eu mă mir de nerăbdarea lor provincială și îmi închipui că sunt mai călită de piedici… Se dau niște telefoane și aflăm: a murit locomotiva! Iremediabil. Deci pentru asta fuseseră cele trei semne ale unei vineri proverbiale! Tot prin telefon aflăm că ne putem muta în trenul următor peste vreo oră. Voi ajunge abia la 9. Cu 5 minute înainte de schimbare, s-a oprit la linia vecină trenul care se întorcea la București. Nu știu de ce, îmi vine să mă urc și eu. Ba știu de ce: mi-e frică! Dacă vizita mea va deranja? Și dacă faptul în sine mă va surprinde cumva și pe mine? O fi trenul ăsta spre casă al nu-știu-cât-elea semn că trebuie să mă întorc? Ar fi doi pași de făcut…

Nu-i nimic, mintea asta mă minte. Eu am un drum. Nesfârșit. Mă urc până la urmă în trenul spre destinația inițială. Deschid tratatul verde. Lângă mine, doi tineri teribil de frumoși, studenți la medicină. El o corijează pe ea cu privire la apartenența unor medicamente la anumite grupe farmaceutice.  Pentru o secundă revăd scena cu mine în anul întâi și prietenul meu mai mare, ajutându-mă să învăț la histopatologie. Încă nu îmi întâlnisem ursitul… Iar acum copiii ăștia mi-ar putea fi copii. Ea are un râs cristalin primăvăratic, iar el pare un golan educat. Ce trece viața! Mă bucur că sunt în trenul acesta. Și-mi place să risc.

Întârzie și acest tren, un sfert de oră. Abia aștept să îl sun, dar nu vreau să se audă zgomotul trenului. Am un text… „Iubitule, la hotelul ăla al tău, de la marginea orașului, ai apă caldă?… Și… mă primești la un duș?” Sau aș putea să ajung până la hotel și să vorbesc cu patroana (cu care el deja s-a împrietenit), să mă prezint și să îi cer cheia camerei… doar că e mai în vârstă și s-ar putea să nu aibă atâta umor!

Aleg prima variantă, că nu mai am răbdare. E deja întuneric afară. Mă arunc într-un taxi, dau comanda și în timp ce mașina demarează, îl sun. „Unde ești?” „În mașină cu două doamne. Dar într-un sfert de oră ajung acasă, la tine! Am vrut să îți fac o surpriză!” Mi se face rău la propriu. „Eu într-un sfert de oră ajung la tine la hotel… Surpriză.”, îngân.

Simt că mă înăbuș: șoferul meu are un miros greu de bătrân și deși am amuțit complet, el vorbește non-stop și face aerul și mai irespirabil.

Gata, am ajuns. Hotelul de la marginea orașului mă așteaptă. Gol. Recepționera, anunțată deja de iubitul meu de peste sute de km, îmi înmânează cheia cu familiaritate. Urc, deschid și mă străduiesc să bag cartela în suportul de la intrare ca să se aprindă lumina în cameră. Nu intră. Îmi vine să plâng. Ce semn mai poate fi ăsta? Să-l sun să-l întreb cum se face?! Trântesc geanta cu tratatul verde despre moarte undeva pe hol, mai fac niște mișcări sacadate ca să mă vadă senzorul de pe holul comun și să văd și eu ce fac și, cu ambele mâini, înțepenesc cardul (care de fapt era un breloc… dat greșit de recepționera sedusă de povestea noastră… cum aveam să aflu mai târziu).

Aprind. Intru la toaletă cu telefonul în mână. Sună mama, răspund și mă plâng scurt. Și… când să mă ridic… sub ochii mei… la un pas spre chiuvetă… pe gresie… o fundiță mică, verde, din mătase transparentă, de lenjerie feminină… strălucește. Al dracului semn!! Ăsta le întrece pe toate!

Arunc în cameră o privire de vultur, căutând altceva care m-ar mai putea răni. Găsesc. O sticlă de suc de portocale și două pahare folosite. Înnebunesc interior, în timp ce trupul mi se prăbușește. Mă dezbrac cu efort, mă privesc cu necaz în oglindă și mă bag în pat. Am mutat munții ca să ajung aici, în timp ce el…

Mă anunță că ajunge în 3 ore, că mă iubește și că l-a umplut de energie surpriza mea. Nu zic nimic. Aștept să se termine drumul nesfârșit… Am și un text… „Ai fost aici cu o femeie. Nu spune nimic. Știu.” Fundița mâ zgârie în pumn. Mama îmi trimite mesaje cu programul TV. Orașul tace. Fundița mâ zgârie în pumn și mi-e sete. O pun pe noptieră. Mă mai ridic o dată cu greutate, spăl un pahar și beau și eu suc. Sună telefonul. Îmi simte supărarea și îmi promite că totul va fi bine. Îl rog să meargă încet, să nu pățească ceva pe drum. Închid. Înțeleg că oricum îl iubesc și că vreau să trăiesc împreună cu el. Că neiertarea mea nu se poate prelungi dincolo de noaptea asta…

Fundița. Am pierdut fundița. Nu mai e pe noptieră. Nu mai e nicăieri. O caut cu disperare minute în șir. Dacă și ăsta e un semn, nu-mi mai vine să râd: am văzut-o deja!! Ascult orașul tăcut. O mai caut un timp. Inutil. Nu mai am dovada.

Trec o mie de ani. Îl aud pe hol. Bate ușor. Deși am lăsat deschis, nu se poate intra dinafară. Îl primesc. Mă simt teribil de frumoasă în brațele lui. Ne vedem în oglindă. E nerăbdător, dar eu simt încă zgâriindu-mi sufletul fundița pierdută…

„Haide, spune-mi, ce-i cu tine?… ”

„A fost aici o femeie…”

„…Da, am dat cheia unei colege gravide să se odihnească înainte să plecăm spre București. Venise de dimineață cu trenul, era albă toată și nu avea cameră. A stat vreo 20 de minute. E una dintre cele două doamne cu care m-am întors.”

„Erau două pahare folosite.”

„M-a sunat și m-a întrebat dacă poate să bea… Iubito, am avut în această săptămână și poziția și timpul și oportunitatea de a mă juca… dar viața e despre altceva. Și eu știu asta. Și mi-e foarte dor de tine… M-a bucurat enorm că ai venit până aici pentru mine și mi-a plăcut să alerg către tine…”

Dumnezeule, cât de tare l-am crezut și cât de tare ne-am iubit în orașul tăcut, la capătul unui drum nesfârșit…

Lasă un răspuns