Răpirea

Afara e frig si umezeala. Se leagănă tânguit plopii în depărtarea ferestrei mele.

M-am trezit în emotia grea a unei amintiri cenușii. Încerc să mă ancorez în lumina zilei de azi, dar mă fură fantoma unui nespus. Mă simt pe drumul dintre Atunci și Acum, trasă înapoi de funiile durerii. Îl văd pe Acum înfiripându-se cu oportunități de bine, dar cumva nu pot întinde mâna să le prind. Mă întreb cum de nu mă pot opune răpirii din clipă, cu atâta cunoaștere despre natura umană, cum de sunt doar un biet suflet bântuit de fantome, chircit de neputință, îndoit de îndoieli. Ce nevoie mă face să mă las smulsă din prezent?

„Morning has broken, like the first morning…” Mi-a sunat ceasul, vestind noua zi, provocându-mă încă o dată cu prospețimea acestui început. Dar n-a reușit decât să-mi facă și mai dezgustătoare alunecarea spre trecut. Am nevoie să aflu, am nevoie să înțeleg. Mai vreau detalii, mai vreau adevăr. Tot ce nu mi-e clar umplu cu tot răul imaginar. Poate dacă aș ști exact ce s-a întâmplat atunci, n-aș mai îndesa singură cărbuni în focul iadului. Sau am nevoie să plâng. Să mă văd ca pe un câine pierdut și plouat, cu coada între picioare, mirosind îngrozitor a el însuși.

Mai inventariez o dată toate informațiile despre Atunci. Tot nu mă lămuresc. Mai bat o dată disperat cu pumnii în ușa aceea, să mă audă cineva. Adorm plângând pe preșul singurătății. Sunt singura care mă poate vedea.

Între timp Acum s-a scurs. Și el a devenit o amintire. Am apucat să văd niște raze, mi-a mirosit a prospețime, m-au curtat niște zâmbete. Dar nu m-am ales cu nimic. Am făcut din Acum, alt Atunci.  Am ratat clipa. Să plâng și după pierderea asta? Sau să deschid ochii pentru ceea ce vine?

„Rămâi aici, pregătit pentru orice. Clipa aceasta e tot ceea ce ai.”*

 

* din filmul K-Pax.

Lasă un răspuns