Femeia de la marginea mării – 9

E furtună. Cerul și marea s-au amestecat ca doi îndrăgostiți îmbrățișându-se pasional, cu furie… Curg dintr-unul în altul, se contopesc și se reinventează într-un joc nesățios. Femeia mării, dincolo de ferestrele ferecate ale casei cu scoici, privește spectacolul de sunete și lumini pe fondul nopții de abanos. Văzduhul a venit mai aproape, nu mai poate controla cine-i deasupra, cine-i dedesubt. Așa că urlă și troncăne în ruperi de nori ori de mări. Sar scântei fotografiind clipe de urgie, imortalizând teribila viață: instantanee de nemișcare surprinse din haosul, din rebeliunea dezlănțuitei naturi.

Femeia pare impietrită la un pas de geamul din sticlă groasă. Odată cu ea, casa toată tace înspăimântată, cu luminile stinse. Nici scoicile nu se mai aud, asurzite de strigătele furtunii. Doar când cerul se aprinde se văd ochii femeii, curgând…

„Ți-amintești când am fugit prima oară de acasă?…. Părinți care fug de copii! Ajunsesem ca niște roboței care-și rătăciseră ființa. Ca niște fântâni secate, cu dor de vise proprii. Am chemat bunicii din împărăția vecină, i-am lăsat la cârma regatului nostru sfânt și am fugit unde-am văzut cu ochii (cu ceva vinovăție pe umeri), hăăăăt departe… niciodată nu mai ajunsesem așa departe! Când te disipi printre treburi și griji, trebuie să-ți faci curaj și s-o iei la sănătoasa. Uneori, ca să-ți amintești cine ești, trebuie să treci dincolo de curcubeu.

Ne-am pierdut la propriu unul de altul pe drum: ne-am certat dintr-un fleac, ne-am despărțit demonstrativ și apoi chiar ne-am rătăcit. Când am abandonat căutarea și am rămas resemnată să-mi plâng de milă cu sufletul răvășit, ai apărut ca din cer coborât.

Dar cel mai inspăimântător lucru în această primă escapadă a fost faptul că, împreună fiind, nu ne mai recunoșteam ca pereche. Fără copii, într-o lume străină, era prea mult gol între noi, de parcă nu mai aveam suficient acasă în suflete. Intimitatea care nu mai era cenzurată și devenise intimitate la liber, ne copleșea, ne stingherea. Nu îndrăzneam să înțelegem ce putea însemna asta. Și culmea, în camerele de oaspeți ale palatului străin, nu erau decât paturi separate, de-ne-unit. Iar noi eram prea frânți ca să ne fi înghesuit…

În rest? Limbi necunoscute, locuri frumoase dar cumva inaccesibile, bucate ciudate care nu ne priau. Am vorbit puțin, mai mult ne-am ascultat fiecare furtunile din propriul suflet. Doar într-o noapte, un foc de artificii impresionant ne-a adus lacrimi de bucurie neașteptată și un noi îmbrățișat.

Ne-am întors acasă mai obosiți decât plecasem, căci drumul a fost tare lung. Am spus tuturor că a fost superb și-am pus zâmbete largi în fața tristeții și a dezamăgirii. I-am convins că ne-am distrat, când de fapt eșuasem. Dar cumva călătoria asta ne-a regăsit într-un noi mai aproape de adevăr, mai puțin mascat față de fiecare dintre noi. Adevărul este că ne rătăcisem unul de altul și de noi înșine, fără să fi băgat de seamă. Și, deși acum cerul era întunecat și mirosea a primejdie, am luat-o de la capăt ținându-ne de mână. Ca atunci, în fața lui Dumnezeu.

***

Am trăit împreună și alte vremuri de furtună. Am fugit și în alte dăți de acasă, de dragul unei idei ori de dragul unei emoții. Uneori în doi, alteori câte unul singur. Uneori, doar simplul fapt că eram dincolo de curcubeu devenea o eliberare. Alteori purtam în valiză povara grijilor, a conflictelor și a neputințelor proprii. Oricât de strălucitor pare locul acela, niciodată nu va fi atât de acasă ca acesta. Pentru că aici ne sunt cei dragi. Pentru că de fapt aici vrem să aducem vacanța, voia bună, șotia și libertatea. Aici vrem să putem crește. Aici ne confruntăm cu cele mai teribile părți din noi.

În cele din urmă am înțeles că norii grei și furtunile fac parte din viață. Că tensiunea și energia lor vorbesc despre lucruri nespuse, despre nevoi personale de exprimare, de afirmare, de adevăr. Că sunt un semn al normalității. Dar încă mă simt singură și-mi plouă în suflet când privesc furtuna. Mă accept și o accept.”

O altă scânteie ruptă din cer străpunge marea aruncând-o în zări. Flash-ul de lumină surprinde în ochii umezi, albaștri ca marea… zâmbetul… și pacea.

Lasă un răspuns