O mostră din ILUZII

http://www.terapiacuiluzii.ro/index.html

Omul are iluzia controlului asupra propriei vieți, atunci când crede că întelege de ce i se întâmplă ceea ce trăiește. El are nevoie de explicații pentru pierderile suferite de-a lungul timpului, astfel încât să le poată evita ulterior.

Percepția noastră este liniară (în serie, pas cu pas) pentru că avem o capacitate de procesare mentală limitată – memoria de lucru sau de scurtă durată cuprinde 7+/- 2 itemi. Nu putem reține o dată mai mult de 9 cifre la rând (fără a apela la artificii ajutătoare de grupare a lor sau de asociere cu numere care au un sens pentru noi). Și nu putem cuprinde ca să le gândim (să le operaționalizăm) mai multe elemente dacât atât. Asta ne creează și iluzia timpului: ceea ce am perceput întâi, cu ceea ce am înțeles mai pe urmă ne fac să construim axa timpului. Faptul ca noi luăm lucrurile pe rând, ne dă iluzia că lucrurile însele vin pe rând și că am putea avea control asupra lor, le-am putea evita succesiv, pe toate. Tot de aici decurg și iluzia istoriei personale și iluzia eului (un personaj stabil, constant, neschimbător pentru că este fidel istoricului, tradiției și scenariului personal – ca și cum astea îl fac să fie cineva). Obișnuiești să fii cumva anume, pentru că asta îti dă iluzia statorniciei, a nemuririi chiar.

De fapt, deși există o ordine în haos și deși există o logică transgenerațională pentru evenimentele tragice din viața noastră, mintea nu poate cuprinde aceste fenomene complexe în mod natural (ci doar printr-o analiză minuțioasă și îndelungată, de preferat asistată), pentru că procesorul său este limitat.

Este evident totuși că de multe ori este vorba de o auto-limitare. De exemplu când privim pe fereastră vedem întregul, nu e nevoie sa explorăm punct cu punct detaliile peisajului ca să il percepem. Totuși învățăm să citim literă cu literă, liniar, deși ulterior avem nevoie doar de capetele cuvintelor ca să ghicim tot cuvântul și nici măcar nu ne prindem că lipsesc niște litere, pentru că mintea are capacitatea de a umple golul (explicăm pe larg acest fenomen și nevoia de structură). Pe asta se bazează metodele de citire rapidă, in diagonală, fotografică: inconstientul proceseaza din avion și rapid pagina, așa cum face cu imaginea de la fereastră, fără să aibă nevoie de toate detaliile. În concluzie procesarea inconștientă pare a fi nelimitată și în mod paralel (față de procesarea conștientă limitată și în serie), dar a aduce în conștient informațiile este un proces dificil.

Iluzia cauzalității stricte (liniarității) poate fi spulberată apelând la determinismul multiplu sau la sincronicitate. „Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple in același timp.” și „Coincidenta este felul lui Dumnezeu de a ramâne anonim.” spunea Einstein. Dacă Dumnezeu ar fi desfășurat liniar, l-am putea percepe, dar el e pretutindeni și sincron (nu succesiv). Despre Buddha se spune: „Dacă îl întâlnesti, ucide-l!” Pentru că nu e el. Pentru că tu nu poți percepe multidimensional. Dumnezeu e un model, religia este o filozofie care încearcă să explice omului simplu complexitatea vieții (cea de neperceput, de neînțeles) prin metafore.

Rugăciunea seninătății  (Reinhold Niebuhr) spune: „Doamne, dă-mi seninătate să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curaj să le schimb pe acelea pe care le pot schimba și înțelepciune să le deosebesc pe unele de altele”.

Limitarea noastră perceptivă are legătură și cu iluzia vinovăției. Nu ințeleg de ce faci lucrul ăsta îngrozitor, pentru că nu văd multitudinea de factori care te-au determinat să faci asta, cred că e vorba doar de factorul acela pe care il percep eu. Nevoia de a găsi vinovați este tot iluzia controlului in fața vieții. Dacă dau vina pe tine, scap de inconfortul responsabilitații proprii (care de altfel este anxiogen),  si transform situatia in ceva evitabil, controlabil, cu o singura variabilă – tu: când tu esti alb, iese bine; când tu esti negru, iese prost.

Deci care-i vinovatul? Oul sau găina? Și pe Dumnezeu cine l-a făcut? întreabă copilul când părintele ii expune teoria cauzalității stricte: întâi a fost Adam, dup-aia Eva, etc.  Asta este despre a cauta in afara ta. Vinovați de data asta. Dumnezeu e viața. Dumnezeu e totul. E conținătorul vieții. E spațiul dintre litere. Foaia albă, dar și tot ce se scrie pe ea, nu doar o literă. Dumnezeu este întotdeauna, dar și infinita secundă. Ce beneficiu avem din a-l găsi pe el vinovat? Dintr-un punct de vedere, renunțăm la control, din altul renunțăm la implicare. Cum să facem să nu ne abandonăm?

Lasă un răspuns