Durerea: între realitate și iluzie

Durerea este subiectivă. Ea ține de percepția noastră cu privire la un anumit eveniment. Depinde de istoricul personal de viață și de scenariul transgenerațional al cărui proaspăt actor suntem. Asta ne poate face să fim cu adevărat talentați în a performa în calitate de suferinzi. Pentru unii devine chiar un sens existențial: sufăr, deci exist.

Mă îndurerează un aspect exterior mie, pentru că întâlnirea mea cu acest aspect mi-a acutizat un conflict interior. Două părți din mine se luptă. Ringul este chiar sufletul meu. Eu pe mine mă însângerez. Îmi dau cu stângul în dreptul ori cu sus-ul în jos ori cu noul în vechi. Rostul suferinței este schimbarea, asumarea părții respinse. Integrarea. Adică lecția constă în a-mi resemnifica partea „rea”, în a mă împăca cu mine, în a fi mai mult decât credeam că sunt atunci când nu mă plăceam pe de-a-ntregul.

Dar să revenim la durere. Căci ea e atât de greu de dus încât, fugind de ea, ratăm transformarea, blocăm propria evoluție. Suferim pentru că n-am fost văzuți, pentru că nu ne-a fost recunoscută valoarea. Iar asta a fost posibil tocmai pentru că noi înșine n-am fost conștienți de ea și nu am exprimat-o cu încredere. Trebuie să doară atât cât, arzând, să renaștem din propria cenușă. Riscul însă este să scăpăm în valea autovictimizării. Și să facem din asta un șlagăr al tuturor timpurilor. Să nu trecem dincolo de suferință, de dragul suferinței. Să încercăm să devenim importanți impresionând, valorificând durerea și nu partea aceea din noi pe care continuăm să o respingem. Durerea fără sfârșit este dovada eșecului, a ignorării lecției personale. Preferăm să îî învinuim pe alții pentru suferința pe care ne-au adus-o, printr-un refren deja demodat, în loc să ne confruntăm curajos cu rana din propria ființă, cu umbra noastră.

Durerea vine din frica de pierdere, în ultimă instanță din frica față de moartea proprie. Și cât timp nu-ți accepți pierderea și moartea, nu scapi de durere. O prelungești. De aceea este benefic să-ți amplifici emoția voit. Să-ți imaginezi că ai fost deja părăsit, că ți-ai pierdut deja job-ul, casa, copilul, iubita, mama, familia, tinerețea, sănătatea, corpul, mintea, viața. Și apoi să constați că încă EȘTI. Mergi pe un drum pe care tot mai pierzi, dar știind asta, frica nu mai este justificată. Sigur că este drumul spre moarte. Și sigur încă nu ești acolo. Și dintr-o dată, privind dinspre moarte, perspectiva se schimbă. În punctul în care ai pierdut totul, frica se anulează. Tu acum trăiești. Și asta este o mare ocazie. O mare onoare. Ura nu mai are sens. Ci doar iubirea. De tine și de ceilalți. Resentimentele față de trecut și grija față de viitor spoliază prezentul de propria-ți prezență. De bucuria de a gusta clipa. De a fi în acord cu aici și acum și nu impregnat de atunci și acolo.

În concluzie: scopul durerii este să te pună în contact cu ceea ce nu accepți din tine însuți. Chiar și atunci când are o exprimare corporală (accidentare, boală), are și un corespondent psihologic. E un strigăt al ființei tale de a te chema către sine. Încearcă să n-o prelungești fugind de ea, trăiește-o la maxim și va fi scurtă. Inspir-o adânc și vei găsi dincolo de ea resurse pentru a ieși din criză. Soluția îți vine din acceptarea de sine, din lumina pusă pe propria umbră. Din faptul că văzându-te în sfârșit, vei ști cum să te arăți celorlalți.

Durerea nesfârșită este o iluzie, este negarea vieții, este ieșirea autoimpusă în afara acesteia. Când faci dintr-o emoție scurtă un stil de viață, ignori toată paleta de emoții prin care ai putea ființa. Îți creezi o realitate strâmtă, precum o temniță din care splendoarea vieții devine inaccesibilă ție. Iar temnicerul, cel care a vrut să te ferească de marea pierdere, ești tu. De frica morții, ratezi însăși viața.

Lasă un răspuns