Ce-am ajuns!

Revedere de 25 de ani de la terminarea liceului. Sună greu de dus: 10, hai 15… mai mergea! Când să fi trecut 25? Că doar tot noi suntem! Cu puțină burtică și mai cărunți, cu treabă multă că unii nici n-au putut veni din cauza ei și cu copii, culmea!, liceeni. Dar nu, ăștia nu mai fac carte ca noi! Alte generații. Și nici profesori ca ai noștri nu mai au! Cum am fost noi…

Parol că sufletul îmi e același, chiar dacă-mi vezi o undă de tristețe în ochi, un zâmbet întrerupt, un rid obosit și îmi miroși ușoara dezamăgire cu privire la viață. Da, nu mai sunt visătorul incurabil de atunci, am primit câteva lecții dure din partea destinului. Pe unele le-am înțeles, la altele încă mai mestec. Dar vezi?, sunt aici! Am avut curajul să mă uit în ochii tăi, să confrunt în ei ce-am fost cu ce-am ajuns! Știind că ceea ce se vede fizic este o expresie a ceea ce am devenit… ca simțire ori ca înțelegere, ca dorință sau ca resemnare… lăsată să se vadă dezinvolt sau mascată cu dificultate.

Și uite, fac aceleași glume, vorbesc tare, beau și fumez ca un adolescent, dansez până la dimineață, flirtez! Nu sunt fix ca atunci? Îmi place teribil să ne-amintim împreună de vremurile vechi… parc-a fost ieri! Și-mi place să probez starea aceea, să cred că încă mi se potrivește. Măcar azi, în preajma ta.

Altfel, mă cam enervezi cu întrebările tale. De parcă eu aș fi măsurabil în facultăți, joburi, firme, case, mașini, copii sau căsnicii. Nimic ieșit din comun! Ce crezi că poți să afli despre mine din asta?  Eu sunt ăla pe care-l știi. Nu-mi vine să-ți vorbesc despre prezentul meu decât în termeni de suprafață. Mai degrabă îmi vine să te conving că nu m-am schimbat deloc. Mi-e mai ușor să vorbesc de frustrările de atunci decât de frustrările de acum. Acum sunt bine. Da! Mulțumit.

Și oricum n-avem timp. E și gălăgie. Ca să încerc să-ți vorbesc real despre mine, ar fi nevoie de timp, de liniște. Ar trebui să mă uit adânc în mine și prefer să evit asta. E cam periculos. Doare. Tu vrei să-ți arăt ție ce nu-mi arăt nici mie.

Hai mai bine să mai vorbim despre atunci. Doamne, câte nebunii mai făceam! Sunt totuși atâtea lucruri pe care nici atunci nu ți le-am spus! Să ți le spun acum? Ce rost mai are?

Uite că putem să ne uităm responsabilitățile și să fim încă adolescenți. Să strigăm superficialități, în loc să ne șoptim adevăruri. Deși, poate nici tu nu ești așa realizat cum te arăți. Poate durerile tale seamănă cu ale mele și dacă le-am împărtăși am ajunge mai aproape de noi înșine… dar lasă!… Poate și tu îți propusesei acum vreo 10 ani că la revederea asta o să dai cărțile pe față și o să-l lași pe adolescentul din tine să se prezinte așa cum a fost: cu fricile, cu neputințele, cu iubirile lui neîmpărtășite… ca să ce?

Nu ne-a ieșit nici acum. Dar a fost super!  Am rămas plin de energie încă două zile. N-am decât un foarte mic regret al nespusului. Oricum fericire nu există, ai înnebunit?

4 gânduri despre „Ce-am ajuns!

  1. Laura mie mi-a fost suficient ca te-am putut privii in ochi si strânge in brate . Mi-au compensat revederile ratate si intrebarile despre voi colegii mei de liceu . Ce mai faceti , unde sunteti , daca via?a a avut rabdare si bunatate cu voi. Dup? 25 de ani de t?cere si lupte existentiale , nu mai suntem aceea?i , dar ne-am regasit .Este suficient pentru mine , nu conteaz? cum suntem acum fizic sau financiar , ne-am regasit si am impartit din nou acela?i spa?iu si timp . Cei ce au venit mi-au împlinit un vis , acela de a mai fii odat? împreuna cu voi ….restul nu mai conteaz? si pentru asta va sunt profund recunoscator . Dupa atatia ani de t?cere , este greu sa comunici eficient astfel ca in 5-6 ore sa-i po?i recupera. Nu mi-am propus asta si te rog sa în?elegi ca mie mi-a fost deajuns ca am fost împreuna si ca pentru 5-6 ore am redevenit subit adolescentii de acum 25 de ani . Dincolo de cuvinte si gesturi am fost din nou NOI !

  2. In urma cu 4 ani am avut si eu reuniunea de 25 de ani de la terminarea liceului si as vrea sa vorbesc despre asta. In toti cei 25 de ani noi nu ne-am mai intalnit.
    Nu-mi mai amintesc exact ce emotii am trait in prima mea zi de scoala, stiu ca am plans, dar imi amintesc ca fiecare inceput de an scolar imi aducea ceva fluturi in stomac. Era emotia de inceput, poate teama de nou….. Aceeasi emotie m-a stapanit si inaintea reintalnirii colegilor de liceu dupa 25 de ani. Pe de o parte era nerabdarea de a ne revedea, pe de alta parte, era cumva o nesiguranta.
    Reintalnirea a fost cu totul altfel decat m-am asteptat. Ne-am adunat unul cate unul (unii insotiti, altii nu), ne- am privit, ne-am recunoscut, sau nu………a fost ca si cand ne-am fi intors dupa vacanta, o vacanta lunga. Dincolo de chipuri oarecum schimbate, de riduri aparute intre timp, de fire albe de par, de zambete usor melancolice, ne vedeam pe noi, cei din urma cu 25 de ani. Parca toti acei ani disparusera intr-o fractiune de secunda iar noi ne-am intors la adolescentii de care uitasem intre timp. Ne fusese dor, dor de noi insine. Ne-am regasit pe cei de atunci cu visele,iubirile, iluziile din acei ani. Am mai aflat despre o iubire ascunsa, am mai descoperit cate o poveste terminata inainte de a incepe. Se simtea dorinta fiecaruia de a se intoarce in timp, de a mai trai emotia acelor ani. Eram noi si nu eram. Ne –am privit, am povestit. Ceva era totusi diferit. Ne schimbasem? O parte din noi, cei de la 18 ani, era acolo dar mai era ceva…….un zambet trist, o privire melancolica te faceau sa te intrebi ce s-a intamplat. S-a intamplat sa fie VIA TA. Povestea vietii fiecaruia ne insotea, era cu noi. Fiecare purta in sufletul de 18 ani vise implinite sau nu, iubiri, despartiri, dezamagiri, bucurii, tristeti, lacrimi, copii, cariere, toate adaugate timp de 25 ani. Bucuria revederii era si bucuria intalnirii fiecaruia dintre noi cu ceea ce a fost la 18 ani.
    Aceasta revedere a fost o proba de curaj, pana la urma, cel putin pentru mine. Am avut ocazia sa ma intorc la mine, cea de la 18 ani, sa-mi amintesc ce-mi doream, ce visam atunci si ce am realizat din toate astea, sa ma infrunt pe mine insami.

Lasă un răspuns