Tu ce ai de pierdut?

Toți pornim in viață cu o frică primordială pe care ne-am construit-o în copilărie… plângând pe înfundate în baie ori pe sub plapumă. Ceva anume părea de nesuportat. Ceva anume ne rugam să nu ni se întâmple niciodată. Ne imaginam că acea situație ar desființa sensul vieții noastre. Pentru că de fapt era doar o formă, un pretext în fața celei mai mari pierderi, moartea însăși. Moartea proprie.

Eram copii atunci când ne-am întâlnit prima dată cu răul acesta. I se întâmpla altcuiva. Și noi ne-am promis că vom veghea viața noastră, să nu alunece pe panta disperării. Un timp a funcționat, am crezut că merităm să nu ni se întâmple răul. Am crezut că suntem cumva speciali, că știm ce să facem pentru a-l evita. Că suntem chiar aleși ori că am dobândit dreptul de a fi cruțați… Tare îndrăgostiți mai eram de imaginea noastră de învingători în fața destinului… și a morții. Frica revenea uneori, când ne prindea pe picior greșit. Dar învățasem să fugim de ea.

Și când ne credeam mai stăpâni pe noi, mai de neînvins… atunci am pățit-o. Sec. Definitiv. Ca pe cea mai crudă lecție de viață. Și deși aveam vârstă adultă, emoțional am descoperit că suntem tot copiii aceia zguduiți de teroare. Simțeam un gol imens în centrul ființei noastre, în plexul solar. Și parcă nu mai aveam echilibru, nu mai aveam sens. Și culmea!, nici nu muream din asta, cum am crezut. Trebuia să îndurăm ceea ce decretasem deja că e de neîndurat.

Fuga este cea mai jalnică soluție în fața suferinței. Trebuie să guști pelinul, trebuie să cari povara, ca să înțelegi, ca să poți să schimbi. Fuga a fost sănătoasă pentru copilul care erai, el chiar n-ar fi putut face față. Dar tu acum, suferind, devii adult. Accepți. Și prețuiești. Și devii. Pierderea aceasta catastrofală are potențial maxim evolutiv. Nu doar la nivelul tău ca individ, ci și -prin tine- la nivel transgenerațional. Acum tu-adultul ai șansa de a face altfel decât cei dinaintea ta, pentru că ai ales să fii altfel. Copilul n-ar fi putut să schimbe ceea ce se tot repetă din străbuni ca un tăvălug al destinului comun, dar tu poți să spui altceva generațiilor viitoare. Tu poți să-i cruți pe copiii tăi pentru că ai ieșit din cerc. Punând lumină pe ceea ce au făcut predecesorii și inspirând asumat suferința.

Și-apoi, de ce ne era frică până la urmă? În ultimă instanță chiar de moarte. Și acum preferăm să murim de frică. Să facem ceea ce ne-ar fi putut face obiectul fricii, dar nu ne-a făcut. Nu moartea ne-a omorât. Frica de moarte ne omoară (ne scoate din acțiune: inacțiunea tot o moarte este). Alegem moartea de frica morții.

Moartea e infinită. Viața e un strop. De ce să vrem să fugim de ceva atât de prețios prin faptul că e efemer, pentru ceva în care ne vom pierde pentru veșnicie oricum? De ce să nu acceptăm provocarea de a fi mici Dumnezei creând altceva din noi înșine și din trecutul nostru integrat? De ce să nu încercăm măcar? Ce avem de pierdut în plus după ce tocmai ne-am confruntat cu pierderea primordială și cu propria moarte?

Miza este secunda următoare.

Lasă un răspuns