Spune-mi cine ești!

Rune este la București, dar simt că nu mai am nevoie să îi stau în preajmă, că știu învățătura lui. Totuși, în ultimul weekend, o situație de viață mă face să-mi doresc să fiu mai profund cu mine. O nevoie de singurătate întru limpezire. O nevoie să fiu, să îmi asum învățătura lui Rune. Așa că sunt prezentă în sală, pentru că Rune este un vrăjitor care te face să-ți vezi străfundul într-un mod abisal și totuși dureros de de-aproape… cât ai zice „pește”.

Exercițiu. Cineva insistă la nesfârșit să îi spun cine sunt. „Un om, o femeie, o părere, un gând…” Întrebarea se repetă și eu devin cele mai neașteptate lucruri. E ca și cum stau sub un glob de sticlă și fiecare secundă mă transformă în altceva, mă reîntrupează. Curg. Pare un lanț asociativ ca în psihanaliză, doar că sentimentul că sunt acel cuvânt este foarte intens: o emoție care mă copleșește, un gând foarte clar, o senzație ce-mi vibrează-n tot trupul, o atitudine de a fi un concept. Uneori nu aștept întrebarea pentru că mă preschimb într-un ritm rapid și n-apuc să spun tot ce sunt. Dau patru, cinci, zece răspunsuri la rând. Mai și sar câte un cuvânt ca să nu pierd șirul.

Par foarte creativă, dar eu mă simt un receptor. Doar accept. Nu mă împotrivesc nici când „sunt măruntaie”, nici când „sunt o scârboșenie”, mai degrabă mi-e puțin grijă pentru cel căruia îi spun asta. Eu știam ce sunt. Și cred că lui îi este mai ușor să fiu „iubire”, „poezie”, „mireasmă”. Nimic nu cenzurez. „Sunt povestea vieții mele, iluzie, actor…” Și înțeleg că nici măcar atunci când cuvintele rimează nu eu le aleg. Eu doar le las să treacă prin mine cu surpriză, cu prezență. „Sunt ceea ce-mi spune El să spun că sunt”, „sunt ce vrea El să fiu”, „sunt ce vrea El să fie”.

Se exprimă prin mine pe Sine, iar eu pot juca autentic ce-mi vine să fiu, doar prin faptul că permit. Liberul arbitru este cel care mă face să par un actor de geniu sau unul chinuit, după cum rămân în contact intim cu ceea ce sunt sau mă împotrivesc. După cum las să treacă tot ce vine și să mă schimbe permanent, în loc să mă identific cu o stare, cu o imagine despre mine, cu o suferință, cu o neputință. Și jocul este o provocare continuă. Este surprinzător ce devin. Nimic nu mai este alb sau negru. Doar sunt.

Și ce să fac cu asta în viața mea? Ok, Doamne, nu eu am controlul, sunt ce vrei tu! Și intenția? Eu ce mai pot spune? Când sunt atentă la mine, pe Tine te ascult. Când sunt în acord cu ceea ce sunt, devine foarte clară intenția. Îmi spui ce să fac, imi vine să fac. Pe Tine mă joc. Nu mai este spațiu între noi. Sunt Tu. Uimește-mă!

Lasă un răspuns