Să moară Veta!

Veta era o băbuță măruntă, țigancă. Fusese frumoasă la vremea ei, ochii verzi păstraseră din focul de odinioară. Dar acum era ușor gârbovită, parcă nu mai avea nimic de spus. Stătea în prima casă, la intrarea în sat, acolo unde drumul principal începea să se bifurce. N-avea nimic pe lângă bordeiul ei, n-avea pământ, mereu mă-ntrebam din ce trăia. De la o vreme i se dusese și moșul, așa că rămăsese singură să-și numere zilele.

Noi eram o ceată de derbedei. Vuia satul de năzdrăvăniile noastre. Odată am aprins o căpiță de fân, de-au sărit toți să stingă focul… și mare papară am mai mâncat pentru asta. Drăciile astea ne țineau uniți. Era lumea noastră nouă, vie, exuberantă, contra lumii lor, a adulților. Pe noi ne legau ițele curiozității de a explora. De la sânul naturii până la natura umană. Între a experimenta și a afla. Iar povestea, adică să ne împărtășim unul altuia despre „niște chestii”, era la mare greutate… Și ca să capete veridicitate cele spuse, erau pecetluite cu laitmotivul „Să moară Veta?”, „Să moară!”

Mie mi-era dragă Veta. Și miroseam și neverosimilul poveștilor… Așa că mereu, deși știam că vorbele astea nu fuseseră inventate pentru Veta noastră, urma un ecou în inima mea mică: „O fi murit?”. De câte ori treceam pe lângă cocioaba ei zăboveam un pic, să mă asigur că totu-i bine. Și întâlnirea cu ochii ei verzi îmi dădea sentimentul că îi dăruiesc un pic din energia, din vitalitatea, din iubirea mea. Nu știu să fi vorbit vreodată cu ea. Dar știu că avea un loc cu lumină în inima mea de puști…

Lasă un răspuns