Nevoia să mă închin cuiva

Singurătatea este o stare de fapt, o certitudine. Adevărul este că trebuie să înfruntăm moartea făcându-ne față nouă înșine în viață, aici și acum. Evităm asta (adică fugim de noi și de propriile limitări) în relații cu figuri sus-puse: un părinte, un partener șarmant, un terapeut, un model, un Dumnezeu. Aceștia nu doar ne protejează, ne și validează. La umbra puterii lor, suntem mai puțin vulnerabili și ne simțim văzuți de ei. Fără ei am fi singuri, noi față în față cu noi.

Irvin Yalom spunea că îi investim cu trăsături supranaturale tocmai pentru a-i folosi ca scut împotriva anxietății existențiale. De aceea dezamăgirea este uriașă atunci când afli că Buddha a murit bolnav, că tata are propriile angoase, că bunicul nu are încă răspunsuri pe care să ți le ofere ca înțelepciune de viață. Sunt teribil de umani, de vulnerabili și ei. Adică te lasă expus, descoperit, înșelat. A fost o iluzie să crezi că ți-ar ține de cald, că ar deține ei cheia, că ți-ar putea împărtăși secretul vindecării. Și ei mor. Și ei sunt singuri. Iar neputințele lor par să te strivească pe tine.

Așa că ți-ai rămas doar tu. Și durerea. Și trebuie să o trăiești până înțelegi că este o afacere despre viață și moarte. Fără învingător. Sau cu doi învinși-câștigători. Acum poți să trăiești având conștiința morții și să mori având conștiința vieții.

Asumarea singurătății te face apt să fii model unui novice, să fii suport pentru validarea altcuiva, să creezi umbră pentru ca altă luminiță să crească. Dar nu înseamnă nici că propria creștere s-ar fi împlinit, nici că vei fi scutit de alte pierderi. Doar că prezentul va avea un mod magic de a ți se revela, indiferent de culoarea pe care o poartă. Și asta pentru că fără scuturi, ești mult mai deschis.

… spre adevăr.

Lasă un răspuns