Chiquitita

Aseară am ascultat Chiquitita. Pentru o clipă m-am simțit iar copilul de 9 ani din vremea lansării acestui hit și am retrăit sentimentul unui acasă feeric, venit din echilibrul relației părinților mei, într-o imagine plină de lumină și de armonie muzicală.

Mai târziu lucrurile s-au stricat între ei și m-am simțit ruptă-n două și vinovată cumva. Acum știu că lumea unui copil este definită de aceste repere fundamentale: mama și tata. Că el percepe separarea lor ca pe o disociere interioară. Și că nevoia lui de a unifica aceste părți din el îl supraresponsabilizează față de conflictul părinților. Dacă aceștia ar reuși să separe relația de cuplu de relația cu copilul, mai întâi ca pe o clarificare în schema mentală personală și apoi ca pe un efort de ordonare a haosului din sufletul copilului, lucrurile ar putea ajunge mai ușor de digerat pentru acesta. E mai suportabil faptul că tata a părăsit-o pe mama, față de a mă simți abandonat de cel puțin un părinte. De obicei actorii principali sunt prea implicați în conflictul dintre ei, ca să mai aibă energie pentru a-și proteja copiii. Iar uneori, din disperare, chiar se folosesc de ei în conflict.

Părinții mei au menținut familia unită, în ciuda unor crize conjugale acute la intrarea în fiecare nouă decadă de vârstă. Deși separarea lor era pentru mine frică existențială, după ce apele se linișteau uitam tot răul. Parcă în mintea mea se ștergea cu buretele tot ce era de nedus și reveneam la acel acasă plin de lumină și de sunet. Abia spre pensionarea lor s-au despărțit definitiv. Și deși eu aveam acum vârstă adultă și copiii mari, m-am simțit iar fetița ruptă în două, care percepe notele înalte ale durerii părinților (pe care însă nu le poate metaboliza) și care se simte abandonată de fiecare dintre ei. Doar că de data asta nu era abandonat doar copilul, ci și – prin identificare cu mama – femeia. Dacă li s-a întâmplat părinților mei, care reprezintă pentru mine perechea primordială, mă aștept să mi se întâmple și mie. M-am simțit amenințată cu abandonul ca femeie.

Am citit și am săpat mult în mine până  să înțeleg că nu sunt responsabilă pentru relația lor. Dar și că eu sunt locul din lumea asta în care ei continuă să fie împreună, în pofida separării lor fizice ca indivizi. Și am învățat să mă raportez la fiecare dintre ei, atentă la relația (încă posibilă) părinte-copil, nu la cea (eșuată) dintre ei. Când am devenit conștientă că în mine ei doi încă se pot iubi, am început să-mi împrietenesc, să-mi pun în contact părțile din mine.

Mi-a rămas doar să pot face față durerii fiecăruia dintre ei în concret. Copil fiind am fugit de această durere. Adult fiind m-am răzvrătit față de ea mușcând din ei. Încă mi-e greu să conțin suferința mamei mele. Dar știu că are mare nevoie să o văd de aproape. Că nevăzută va urla la nesfârșit în multe feluri. Și cred că pasul acesta va fi examenul meu de viață care mă va valida în ochii mei și ca fiică, și ca mamă și ca psihoterapeut, mai mult decât oricare dintre multele note de 10 pe care le-am obținut într-ale psihologiei.

Cât despre femeia amenințată… Se spune că îmbunătățirea relației cu părinții se reflectă în propria relație partenerială, așa cum îmbunătățirea relației de cuplu se reflectă în relația cu copiii. O lecție învățată nu mai face necesară repetarea poveștii.

Ceea ce avem de integrat este o parte din noi, prin contactul direct cu propria suferință.

Lasă un răspuns