Vietnamezul

Petrecere de Paște, cu lume multă și copii de toate vârstele. Un băiat de cinci ani, cu structură atletică și cu ochii ca tăciunele a intrat în curte ca o sfârlează, amestecându-se firesc printre ai nostri. M-a uimit de la început cât de sigur pe el era. I se spunea Vietnamezul și prima mea reacție a fost de dezaprobare tacită dar puternică față de etichetare.

S-a descălțat ca să intre în casă să-și umple pistolul cu apă. Invitat să mănânce, a anunțat „am poftă de un fruct” și după ce a primit acordul, s-a deplasat și s-a servit singur. A fost lovit repetat de un copil mai mic și, departe de gândul de a se răzbuna (fie și doar verbal), conștient de superioritatea sa fizică, și-a exprimat frustrarea vorbind despre sine: „Mă doare. Acum chiar m-am supărat. Trebuie să fug din calea piticului.” A participat la un joc de strategie care îi depășea nivelul intelectual al vârstei, cu implicare curajoasă, bucurându-se de fiecare mică înțelegere ca de descoperirea unei comori. La un moment dat mi-a încredințat cu emoție un secret al lui, pe care m-a rugat să-l păstrez și eu: „am o carte soldat!”.

M-a deranjat tot timpul cuvântul „vietnamezule”, îmi venea să-i trag de-o parte pe cei ce-l foloseau să le explic ce sensuri excluzive are. Doar că băiatul era OK cu porecla sa, parcă și-o asuma, părea chiar mândru de ea.

Copiii au înțelepciunea de a întâmpina clipa cu prezență și cu un bun-simț universal, dar băiatul ăsta părea școlit de o experiență prematură de viață. Ulterior am aflat că mama lui era studentă în ultimul an, urma să devină, ca și el când va crește, „medic de spital”. Tatăl plecase definitiv în țara lui, Vietnam. Așa că el se luase deja în grijă.

Toată ziua a stat cu noi, n-a venit nimeni să-l revendice și nici el n-a avut nevoie de susținerea vre-unui apropiat. Se înserase serios când am plecat. Mi-am luat la revedere de la fiecare cu îmbrățișări. Lui i-am spus cu căldură „Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Vietnamezule!” Răspunsul lui prompt a venit ca un trăsnet din cer: „Știți, doamnă, pe mine mă cheamă Andrei.”

Lasă un răspuns