A spune altuia ce să facă…

…este un sport tradițional românesc. Mama îi spune fetei, deși aceasta e mamă la rândul ei. Vecina de la parter le spune proaspeților însurăței de deasupra. Preotul îi spune spoveditului. Pacientul îi spune doctorului. Microbistul îi spune fotbalistului. Fiecare este expert în viața altcuiva și se minunează că acesta din urmă nu-i în stare să facă ceva ce se impune evident. Și după ce expune prețioasele sfaturi, este îmbătat de aroma laurilor copleșitoarei înțelegeri pe care o deține… (De ce mi se pare că despre mine vorbesc?!… nu mi se pare, de-a voastră sunt!)

De la capăt! Mai pe șleau!… Eu te văd purtând inutil o povară, ce-ți face viața grea. Tu nu știi că tu nu ești povara și c-ai putea să o lași jos. Și-mi vine să te opresc, să te rog, să te conving… îmi vine și să ți-o trag naibii jos din cârcă! Orice-aș face, data viitoare te întâlnesc purtând același bagaj, cu aerul că altfel „nu se poate!”, că ăsta ți-e destinul.

Și cum ar fi ca în clipa asta să accept că în economia vieții tale, povara este piesă a unui puzzel perfect, fără de care te-ai dezechilibra?… Ar fi fix ca și cum eu m-am eliberat de-o asemenea povară. Căci ceea ce mă face să fiu deranjat de a ta este cea din cârca mea: nevoia mea strigă să fie văzută, dar eu nu știu că eu nu sunt povara și că aș putea să o las jos… Iar dacă mi-am rezolvat deja această problemă, știu că povara ta te face mai vânjos, că te învață o lecție de viață. Și îți permit să trăiești această experiență, respectându-te ca ființă capabilă să ia cele mai potrivite decizii pentru momentul evolutiv în care se află.

Pot, desigur, să-mi doresc pentru tine un anume progres. Dar dorințele uneori se împlinesc, alteori nu. Iar dacă vreau sau simt că trebuie să te schimb într-un anume sens, acesta este un mod de a-mi condiționa propria viață: „nu pot trăi dacă nu faci tu asta!”. E evident că vorbesc despre o nevoie a mea și nu, așa cum pretind, de o nevoie a ta. E evident că tu nu ești pregătit pentru nici o schimbare, că în mine e un conflict, că spre mine ar trebui să mă uit. Iar dacă îmi iau ochii de pe tine, s-ar putea ca faptul că nu-ți mai sar în ajutor și că îmi retrag responsabilitatea pentru viața ta, să te facă să te vezi și tu, să te autoresponsabilizezi. Căci grija mea pentru tine era piesa care se potrivea perfect indiferenței tale față de propria viață. Și dacă o scot din joc, vei fi nevoit să umpli golul cu altceva.

Și dacă mă uit și mai atent spre mine, îmi dau seama că o dorință a mea este realistă doar când visul ține de mine. Ce-mi doresc să faci tu poate rămâne de-a pururi la nivel imaginar… Așa că-mi aleg din fantezie doar dorințele pentru care eu pot face acum primul mic pas. Și îl fac.

Lasă un răspuns