Răfuieli vechi

Ne raportăm la părinții noștri în moduri diferite, dar corelate cu modul în care am fost tratați de ei în copilărie.

Unii sunt exagerat de recunoscători și le poartă bătrânilor o grijă fără de margini, încât este evident cum au schimbat rolurile. Fata ținută din scurt altă dată supraveghează acum orice mișcare a părinților dați în mintea copiilor. Dependența s-a repolarizat. Așa cum domnișoara n-a prea ieșit din cuvântul părinților la vremea ei, încât n-a reușit să zboare din cuib niciodată, bătrânii sunt acum în situația de a renunța la responsabilitatea propriei vieți, pentru că ea se simte datoare să facă sacrificii mărețe pentru ei. În definitiv ce rost să aibă ea, dacă nu acesta de a le veghea bătrânețea, când propriul rost nu i-a fost clar niciodată? Este exemplul tipic al copilului adaptat, atât de ascultător încât ascunde în spatele cumințeniei, lipsa curajului de a-și asuma propria viață, propriile nevoi.

Alții sunt răzvrătiți pentru nedreptățile care le-au fost făcute cândva, înduioșați încă de copilul care erau. Un timp nu par să fie dispuși să ierte, tocmai pentru că încă nu știu cum să-și gestioneze copilul interior. Maturizarea lor ar presupune a se lua în sfârșit în grijă, a-și fi lor înșiși părinți: a-și accepta limitele și emoțiile, a fi capabili de încredere personală, de autosusținere, de responsabilizare adecvată, de satisfacerea nevoilor proprii. Ai timp suficient să repari greșelile care ți s-au făcut, după ce îți iei hățurile vieții în mâini, astfel încât să-ți asiguri propria creștere. Și înțelegi că tocmai ele te-au provocat să fii mai bun. Iar când ajungi să-ți fii de-ajuns, nici nu mai ai de reproșat. Când ți-e bine, dai bine. Când te ierți, îi ierți și pe ceilalți. Rămâne doar sentimentul că nu prea poți să-i ajuți și pe ei să iasă din paradigme vechi, cu care te îndoctrinau cândva, și care continuă să-i chinuie. Dar și asta ajungi să accepți.

Iar alții sunt într-o indiferență totală. Au fost probabil atât de răniți, încât și-au alungat sentimentele negative pe care le aveau pentru părinți (din vinovăție) și odată cu ele le-au pierdut și pe cele pozitive. Sau au învățat indiferența chiar de la părinții lor și au mari șanse să le-o predea și propriilor copii, prin detașarea față de problemele acestora. Ei par să nu poată gestiona mai mult de propria poveste de viață și rămân destul de însingurați.

Mi-e greu să vă spun, dar din păcate cei tratați corect nu prea există sau sunt nesemnificativi  statistic. Suntem ori prea iubiți, ori prea neiubiți (sau percepția noastră imatură este cea care deformează iubirea ce ni s-a oferit). Iar atingerea echilibrului interior este rezultatul unui proces personal de maturizare, finalizat de obicei după ce am greșit și noi ca părinți. Partea bună e că orice progres pe care îl facem în timpul vieții noastre va fi asimilat și de copiii noștri, atât timp cât destinele ni se întretaie încă.

Pentru mine este un mare imbold de viață să-mi rezolv conflicte sufletești, pe care sunt sigură că altfel le las moștenire urmașilor mei. Prefer să fac eu schimbarea, să fiu eu deschizător de drumuri pentru ei. Ar părea mai comod uneori să mă complac în obișnuințe care au izul altor vremuri, dar mi-e foarte clar că nu mi-ar plăcea să facă asta fata mea. Așa că mă scutur.

De departe mi se par mai sănătoși răzvrătiții. Sunt la fel de frumoși ca adolescenții care își strigă diferențierea și desprinderea psihologică de părinți, pentru că au nevoie să fie recunoscuți ieșind din rolul de copii.  Acum este cazul unei diferențieri și mai profunde: la nivel de stil de viață, de alegeri, de credințe. Practic tot ce i-au învățat părinții, acum se restructurează, trece prin filtrul personal. Își inventează propria moralitate, în acord cu ființa lor. Și asta nu se poate decât renunțând la modelele vechi: discipolul l-a trădat pe maestru tocmai ca să-l întreacă. De aceea fiul risipitor este mai iubit decât cel ce nu a îndrăznit să plece. Pentru că tatăl înțelege că interior el este mai bogat, mai evoluat și că întoarcerea spre rădăcini este o nevoie asumată, nu un dat necontestat prin supunere.

Întoarcerea acasă (simbolic vorbind) este acceptarea, este înțelegerea, este resemnificarea a ceea ce a fost. Este iertarea (nu doar la nivel de gând, ci mai ales la nivel de emoție). Este iubirea necondiționată. De tine.

Lasă un răspuns