Ne-am certat

În orice relație interumană, oricâtă lumină ar fi, la un moment dat se-nnorează. Aș spune că cu cât iubirea e mai pătimașă, cu atât șansele de conflict sunt mai mari. Cu cât soarele dogorește mai tare, cu atât mai mulți nori se vor strânge. Cu cât granițele dintre noi se șterg mai mult, cu atât va striga sămânța de ființă după propria individualitate. Cu cât am mai tare grijă de tine, ca atât mi se va face mai dor de mine.

Pentru că relația de cuplu este cea mai provocatoare pentru individ, mă voi referi de aici încolo la ea. Subiectul disputei nu prea are importanță: poate un conflict de putere cu unul din părinți, poate fiorul geloziei, poate diferențe de stil de viață, poate nevoi personale neglijate și puse în cârca celuilalt. Oricare ar fi motivul, sentimentul de fond este „eu nu sunt atât de important pentru tine, cât am nevoie să fiu”. Mai pe scurt: „vreau să contez”. Adică ceea ce face inconfortabilă situația asta este frica mea că n-aș fi suficient de… pentru a face față relației (adică ție), pentru a-mi face față mie (nevoilor mele) și în extremis pentru a face față vieții (atunci când suntem într-o relație de dependență și singur nu m-aș mai descurca).

O relație partenerială te confruntă cu propria umbră. Dacă e ceva ce nu-mi place la mine, va fi greu să suport în ochii tăi. „Sunt o persoană atât de dificilă, încât abia îmi fac față eu!” și „Am atâtea bube-n cap, că nu vreau să le-mpart cu nimeni!” sunt lozincile celor care aleg singurătatea. Întâlnirea cu propriile limite poate fi de nesuportat. Decât să-mi accept neputința, mai bine plec din această relație, pentru că partenerul m-a făcut să simt această durere (deși dacă mă gândesc bine, o aveam de demult și o țineam ascunsă și de mine!). Cu cât suntem mai tineri (sau mai naivi), cu atât mai luminoasă este imaginea despre noi și cu atât mai greu ne putem îndura defectele. A nu fi suficient de buni ne înfricoșează. Până și doar cuvântul „ratat” are un ecou lugubru în sufletul nostru. Deși până la urmă e sănătos să te temi de moarte sau de irosirea vieții. Pentru că asta îți dă imboldul să faci ceva cu viața ta. Ca să ajungi la curaj însă, trebuie să treci prin frică. Nu să fugi de ea.

Mi-e frică să recunosc… că profesional sunt la început de drum și mă simt nesigur, că fizic am unele părți ale corpului meu pe care aș vrea să le pot remodela, că nu fac față unor emoții ale tale pe care nu le înțeleg, că rolul de proaspăt părinte mi se pare constrângător și nu mă simt pregătit pentru el, că azi n-am chef să fac dragoste cu tine tocmai când tu pari o bombă cu hormoni, că mă doare disperarea maică-mii că mă pierde în favoarea ta și mă simt strivit între tine și ea. Adică nu sunt un bun profesionist?, n-arăt bine?, nu sunt în stare să te susțin emoțional?, nu sunt un părinte bun?, nu sunt un amant bun?, nu sunt un fiu bun?, nu sunt un iubit bun?…

Și răspunsul „catastrofal” este… UNEORI NU. Să nu accepți asta înseamnă să trăiești iluzia perfecțiunii, un film de superacțiune în ritm nebunesc în care evident tu ești Superman sau mai neaoșul Gică-fără-frică. Epuizant rol. Și-apoi pe cine vrei să convingi? Cu cât te zbați mai tare, cu atât este mai evident efortul de a te coase pe unde te-ai rupt. Și, știi, viața bate filmul: rana e sângerândă și doare.

În concluzie: când te superi îngrozitor și ieși brusc dintr-o relație și nu vrei să-l mai vezi niciodată pe individul-fost-iubit, întorci spatele unei părți din tine pe care refuzi să ți-o asumi. Asta nu înseamnă că trebuie să rămâi de-a pururi într-o relație care nu mai funcționează… ci să rămâi cel puțin până îți înțelegi participarea la conflict și până se stinge conflictul… Adică până când vă puteți despărți rămânând „prieteni vechi” sau „un fel de rude”. Și asta pare ca-n filme, nu? Păi dacă rămân conștient de iubirea de început (și nu o împroșc cu negare ca să-mi fie mai ușor să plec: dacă spun că n-a fost nimic bun, se cheamă că n-am pierdut nimic, nu mai e un eșec, mă simt mai puțin șifonat…) și am deschidere să privesc defectele pe care mi le reproșezi (să mi le asum și să-mi dau voie astfel să cresc: căci doar fuga de defect mă desparte de calitatea polară), n-am cum să nu valorizez experiența mea de viață cu tine. N-am cum să nu văd și plinul paharului.

Până la urmă a avea defecte, a nu fi iubit și a fi singur ne apropie emoținal de moarte: de-asta o luăm la sănătoasa. Vestea rea e că și când suntem fericiți, tot spre moarte mergem (și pășim înainte cu nerăbdare!). Iar vestea bună e că dacă încă suntem pe drum, suntem în viață. Iar când n-om mai fi, nu vom fi nici cât să suferim pentru pierderi. Cât încă bilanțul este pozitiv (bate inima în piept), putem privi moartea cu viață în ochi. Asta ne va face mai conștienți de magia prezentului și de armonia imperfecțiunii noastre. Și ne va da poftă să construim până în ultima clipă… cu iubire.

Lasă un răspuns