„Eu n-aș putea să fac asta!”

Sunt momente în viață în care coconul de iubire în care obișnuiam să trăim se sparge și ne expulzează golași într-o lume neprietenoasă. Și pentru că nu eram pregătiți să-i facem față acestei lumi reci, ne rănim adânc și parcă pentru totdeauna în miez de suflet. Dreptul nostru la fericire a fost violat de persoana cea mai apropiată, pe care o consideram responsabilă pentru viața noastră, care trebuia să ne aibă în grijă: un părinte (în copilărie), un iubit/soț (în tinerețe), un fiu (la bătrânețe). Expresia „Mi-ai distrus viața!” exprimă clar faptul că mă bazasem pe tine excesiv, mă abandonasem ție până la a nu-mi mai aparține, până la a nu mai fi la timona propriei corăbii, până la a-mi pierde sensul individual.

Totuși, chiar dacă deseori tocmai noi ne pusesem destinul în mâna persoanei iubite, durerea, vulnerabilitatea și singurătatea îndurate în lipsa coconului de iubire ne fac furioși, ranchiunoși, neiertători. Iubirea ni se cuvenea. De aceea cel ce ne-a înșelat așteptările, ultima persoană din lume de la care să ne fi așteptat la așa ceva, cel în care am investit atâta încredere și iubire… a ajuns să ne contrarieze extrem, să ne revolte ca nimeni altcineva: tocmai tatăl meu, prietena mea cea mai bună, jumătatea mea, puiul pe care l-am crescut la pieptul meu, etc. Cum să nu judeci, cum să ierți omul față de care te-ai deschis maxim și care te-a rănit maxim?

Și vine o vreme în care cumva ajungi să trăiești aceeași poveste, cu roluri schimbate. Ceea ce părea de nefăcut te cheamă să faci. Nici nu contează dacă față de aceeași persoană iubită sau față de altcineva: îți vei aminti perfect situația veche, te vei vedea pe tine cel de atunci în victima de acum și te vei simți vinovat în postura de proaspăt călău. Și culmea este că nu din răzbunare te-ai îmbrăcat în noul rol. Ci din nevoie. Nu ți-ai propus asta. Ființa ta a ajuns să se exprime într-un mod nou, a ajuns să-și exploreze o nouă fațetă a universului uman. Și-abia acum poți să înțelegi și ai șansa să ierți. Pentru că acum simți ceea ce altă dată gândeai. Pentru că acum empatizezi în loc să judeci. Pentru că acum vezi omul cu toate resorturile lui sufletești la intersecția viselor, nevoilor, vulnerabilităților, temerilor lui și nu monstrul care a gândit-o cu sânge rece. Și înțelegi că ăsta a fost maximul pe care l-a putut da atunci, că gestul lui a creat un echilibru în ecuația lui de viață, chiar dacă ție ți-a părut haos catastrofal.

Iar următorul pas al acceptării vine din recunoașterea beneficiului pe care răul ți l-a adus, al saltului provocat de șutul primit. Ai devenit cineva anume datorită acestei pierderi, ai dobândit strategii de supraviețuire care ți-au folosit în multe alte domenii ale vieții tale. Ruptura te-a călit și te-a repus pe picioarele tale: de atunci îți aparții.

Asta înseamnă să ierți: să probezi real locul vinovatului. Asta înseamnă să iubești: dincolo de fapte, când, aparent, nimic nu mai ai de primit în schimb. De fapt, în acest moment și iertarea și iubirea le primești întâi tu.

Lasă un răspuns