Emoția prostește?

Mă intrigă tare faptul că atunci când sunt emoționată memoria îmi joacă feste sau pur și simplu nu mă pot concentra. De multe ori asta mă face să par de-a dreptul prostuță. Și cum de obicei, dacă știu să formulez corect întrebarea și mă așez la scris, răspunsul vine negreșit, sunt curioasă să aflu ce apare azi sub mâna și prin ființa mea…

Ipoteză: Emoția prostește.

Date culese din experiență (așa cum curg, la întâmplare):

Exemplul1. Alerg spre un examen cu groaza că nu voi ajunge la timp și evident cu trac. Ajung totuși. Se dau subiectele care-mi sună foarte familiar, aproape mă bucură. Și gata. Colaps. Parcă nu-mi mai amintesc decât titlul materiei și, paradoxal, senzația de plăcere și ușurință care a însoțit învățatul. Privesc foaia albă îndelung fără să se ivească niciun pitic. Abia după vreo oră, din puțul memoriei începe să se extragă câte o picătură de informație pe care o primesc cu surle și trâmbițe făcând din ea o poveste. Picătura devine firișor subțirel, apoi îi crește îndrăzneala și pe final mâna parcă scrie singură, de nici nu mai știu dacă se abate sau nu de la subiect. Cert e că primesc o notă onorabilă.

Contraexemplul 1. Aceeași probă de alergare către examen, cu un obstacol în plus: n-am ajuns la timp. Profesorul mă primește totuși, dat fiind că subiectele sunt grilă, n-au fost spuse cu voce tare. Sunt fericită și recunoscătoare în fața șansei de a concura. Pare că alerg în continuare, pentru că parcurg grila într-un ritm rapid. Sunt în flux. Termin cu mult înaintea colegilor mei și obțin punctajul maxim.

Exemplul 2. Desigur că te poți îndrăgosti prostește. Cred că mulți au trecut prin momente roz în care ceilalți îi trăgeau de mânecă să le explice în ce se bagă, dar pe ei îi trăgea ața cea unsă cu miere irezistibil și ceea ce era evident pentru ceilalți ei pur și simplu nu vedeau.

Contraexemplul 2. Anul meu de maximă îndrăgosteală a fost anul meu de maximă glorie universitară, l-am încheiat cu media generală 10.

Exemplul 3. O altă experiență de euforie mai recentă nu mi-a mai lăsat loc pentru învățat și m-a determinat să-mi amân o licență. Aveam de dat atâta iubire încât era țeava plină și nu mai rămâneau biți pentru cunoaștere. Ba mai mult, eu care am un cult pentru studiu, n-am mai putut să citesc nimic, orice informație părea redundantă.

Contraexemplul 3. Când fac dragoste mi se aprind beculețe în minte. Și mintea nu mai are loc în cap, pare că-mi inundă tot corpul iradiind până dincolo de granițele pielii. Subiecte care mă frământau de câteva zile își găsesc cele mai ingenioase soluții din lume și mă bucură nespus. Poate părea ca o evadare din întâlnirea cu iubitul meu către câmpiile cunoașterii. Senzația mea este că tocmai iubirea a făcut posibilă înțelegerea, prin racordarea la ceva înalt.

Suport științific: Sistemul limbic, situat la baza emisferelor cerebrale este centrul de comandă al emoțiilor. Îi vom spune creierul simțitor. Aici sunt procesate emoțiile primare de tip frică, furie și fiorul îndrăgostirii. Gândirea are sediul la nivel de neocortex sau scoarță cerebrală (ultima generație de neuroni). Aici vorbim de creierul gânditor. Am putea spune că emoțiile sunt la demisol și gândurile la ultimul etaj. Imaginați-vă că în această construcție mentală lumina este din ce în ce mai puternică pe măsură ce te apropii de cer. „Vedem” mai clar, suntem mai conștienți și avem senzație de control mai degrabă asupra gândurilor, decât asupra emoțiilor (deși ar fi de dezbătut mult și pe tema asta, o las pentru altă dată).

Cert este că o emoție foarte puternică, instinctuală, brută, poate inflama creierul simțitor într-o asemenea măsură încât acesta funcționează decuplat de șeful lui superior, creierul gânditor (care pare plecat în vacanță cu secretara). Simțitorul devine un mic tiran peste noapte, taie și spânzură, depășit de situație. Deși nu prea înțelege ce se întâmplă, este foarte zgomotos. Fiind poziționat mai aproape de subalternii ocupați cu acțiunea (mușchii, corzile vocale), deciziile lui pătimașe (fugi!, bate-l!, sărut-o!) sunt implementate rapid la nivel corporal. Până află boss-ul cel mare… scuzele reparatorii sunt tardive.

Analiză finală și concluzii. Să fie contraexemplele excepțiile care confirmă regula? Sau ce anume face diferența între unele și altele? Ce îl face pe gânditor să-l țină în frâu pe simțitorul repezit? Sau mai bine zis ce-i face să coopereze, să se folosească unul de celălalt?

Emoțiile complexe, plenare, de tipul sentimentelor ajung pe biroul de la etajul superior, în lumină maximă (în lobii prefrontali). Diferența o face asumarea. Adică nu te iubesc, nu te cert, nu paralizez de frică pentru că m-a luat valul. Ci aleg cu conștiență să fiu lângă tine, să fiu ferm, să-mi trăiesc frica cu acceptare, observându-mi cu atenție corpul în fiecare din aceste situații. Acum „văd” tot ceea ce mi se întâmplă.

Desigur vor mai fi momente în care să mă simt stupid pentru că nu mai știu pe ce buton de lift să apăs spre cunoaștere, să nu pot să leg două cuvinte sau să nu pot să mișc un deget. Iar după furtună să descopăr că era atât de simplu încât pare incredibilă pana mea de idei. Poate o să-mi pun în buzunar o lanternă pentru data viitoare, să-mi luminez emoția cu înțelegere, cu bunăvoință. Celebrul „numără până la zece!” poate da timp informației să circule până sus. A-mi oferi răgazul autoobservării mă poate pune în acord cu mai mult din ceea ce sunt. Asta mă poate conecta la fluxul universal tocmai pentru că traseul energetic este întreg și nu scurtcircuitat.

Emoția prostește când nu ești suficient de înțelegător cu ea.

Imaginează-ți artificii țâșnind de la simțitor spre gânditor, transformate într-un spectacol al unei arteziene luminate. Emoția și gândul, corpul și spiritul, apa și lumina, femeia și bărbatul care ne compun ființa dansează, își unesc energiile și se exprimă liber, armonios, cu iubire conștientă.

Lasă un răspuns