Tot respectul, stimabile!

Stima de sine se traduce simplu prin „cât dai pe tine”. Cei cu stimă de sine scăzută se plâng de nerecunoaștere din partea celorlalți, dar ei sunt primii care se subvalorizează. Nu pretinde altora să dea trei bani pe tine, când tu nu dai nici doi.

Imaginea de sine se referă la „cum te vezi, cum te percepi” și reflectă gradul acceptării de sine.

Ca să facem aceste evaluări despre noi, ne comparăm cu ceilalți, ne raportăm la ei. O relație satisfăcătoare cu semenii (mai ales cu cei de aceeași vârstă) oglindește o bună stimă de sine. Adică raportul este unitar, de unu la unu. O relație nesatisfăcătoare, în care evident suntem „nedreptățiți”, este cea în care „ne dă cu virgulă”. Adică un raport subunitar, în care imaginea de sine este deteriorată, șifonată.

Imaginea de sine scăzută te face să nu crezi că ai putea fi acceptat de ceilalți. Îi percepi pe ei ca fiind aspri cu tine sau respingându-te, pentru că ai o atitudine de inferioritate, te autopoziționezi mai jos și privești cu ostilitatea învinsului către „evaluator”. El nu face decât să te confirme acolo unde te-ai așezat. Drama ta? „Nu sunt acceptat”.

Când ai un conflict important cu o persoană semnificativă din viața ta (părinte, copil, partener), defectele pe care nu i le mai poți tolera sunt ale tale, o parte din tine pe care nu ți-o asumi. Când nu poți ierta și nu mai faci față relației cu această persoană, respingând această relație, renegi o fațetă a ta. Drama ta devine: „nu te accept”, deși are, ca și în primul caz, ca punct de plecare: „nu mă accept”.

Acceptarea de sine și acceptarea de alții sunt cele două  fațete ale acceptării vieții. Ele decurg una din alta și dau aripi de libertate purtătorului. Proscrisul este propriul său temnicer. Stimabilul este o ființă pe cale de dispariție pe care încerc să o trezesc retoric cu o vorbă de mult apusă, în care nu mai crede nimeni, din păcate: „Tot respectul, stimabile!”…

Lasă un răspuns