Iarnă peste noi

Marți, 26 martie, București: ninsoare, înnorat, vânt moderat, maxima +1*C, RealFeel –8*C. Școlile s-au închis. Dar dincolo de datele concrete prea puțin spectaculoase, a fost o zi foarte frustrantă atmosferic.

De dimineață s-a circulat mai prost și a trebuit să dăm jos cei 20 de cm de zăpadă de pe mașină. S-au cerut purtate cizmele, căciulile, fularele și mănușile. Am simțit că toleranța noastră pentru iarnă a fost depășită, ca și cum avem dreptul la primăvară.

Eu am un fel de empatie cu vremea… sunt meteodependentă. De la fereastra mea, imaginea de afară părea dezastruoasă: rece cenușiu, tăcere grea aproape nemișcată, amintindu-mi de moarte. Pentru că sunt suficient de perspicace Smile, mi-am dat seama chiar în timp ce vizualizam catastrofa, că pentru un copil de 2-3 ani care nu are clar conceptul „primăvară”, bradul uriaș îmbrăcat în alb din prim planul peisajului, ar fi fost, cel mai probabil, un prilej de mare bucurie. Totuși era cumplit de nedrept că azi, când toți copiii stăteau acasă, eu aveam atât de mulți pacienți. Un spiriduș (sic!) mi-a curățat mașina… dar cele 5 minute în plus (din vina zăpezii), față de cele 8 minute de drum obișnuit către cabinet, mi-au părut o veșnicie. Nu cred să-mi mai fi fost atât de frig ca azi, în zilele iernii „trecute”.

M-am întors acasă ca dintr-o expediție la Polul Nord. Același spiriduș pregătise un prânz bun, deci nu aveam de gătit. M-am înfofolit cu două rânduri de haine (observând că băiatul meu cel mic era OK cu mânecă scurtă și pantaloni trei-sferturi) și am tras un pui de somn, ceea ce foarte rar mi se întâmplă.

Sentimentul general al zilei a fost de singurătate. Și nu de orice fel. Una existențială. Când o trăiești pe asta, oricâte îmbrățișări și mângâieri pe creștet primești, tot singur în interior rămâi. Nu ține de lipsa cuiva, nu poți învinovăți pe nimeni pentru starea asta. Culmea e că nici măcar pe tine. Singurătatea asta ține de veșnicie, de moarte, de Dumnezeu. De lipsă de sens, de absurd, de nimic. Și nu cred să trăiască cineva fără s-o întâlnească. E pur și simplu un dat al vieții, o raportare la propriile limite.

Și care să fie atitudinea sănătoasă… (că până aici ăsta pare un mesaj suicidar!). Să accepți. Să capitulezi în fața emoției. Să o conții: scurt și intens. S-o lași să treacă prin tine, cu curaj. Și să ai grijă de copilul care ești, indiferent de vârstă.

M-am trezit cu poftă de un desert crud și cu o rețetă dictată din tărâmul de vis. Poate mai sunt și alții în nevoie… un măr ras-mare, 1 linguriță de scorțișoară, musli stropit cu 1/2 de portocală, cubulețe de fructe deshidratate (stafide, caise, goji, etc), și nuci mărunțite. Mie mi-a făcut bine. Deși încă nu râd… mai ninge și la noapte!

Lasă un răspuns