Emoții disecate

Nu vreau să fiu nervos, frustrarea mă înghesuie,rușinea mă face mic, frica mă paralizează, stresul mă epuizează, mă apasă vina, fug de sentimentul de ură care îmi dă târcoale, încerc să-mi alung tristețea, furia cred că mă dezumanizează, iar depresia parcă mă scoate în afara vieții. Tot registrul de trăiri „negative” îmi pare periculos pentru că îmi contaminează starea de bine, pe care o asociez cu sănătatea. Când mă cuprind emoții „rele”, „nesănătoase” aș vrea să nu fiu văzut de străini, ca să nu par vulnerabil, slab, dezechilibrat psihologic și mă ascund sub masca socială a decenței, o mască inexpresivă sau forțată în rictus de fațadă. Libertatea de a fi autentic și de a acționa îmi sunt îngrădite de frica de aceste emoții, dar și de impactul pe care ele îl au asupra celorlalți.

Totuși orice emoție este un semnal prin care corpul încearcă să mă pună în contact cu lumea mea interioară. Ceva despre mine vrea să fie auzit, o parte ascunsă a mea încearcă să-și facă loc în propria-mi conștiință. Un conflict interior între o credință veche și o tendință nouă, între un obicei nepotrivit și o situație pentru care încă nu am un răspuns pregătit, o afacere neîncheiată din trecut pe care ceva din situația prezentă mi-o reactivează, vor să fie expuse ca să se caute o soluție. Nervii tensionați încordează mușchii, tensiunea psihică este exteriorizată la suprafața corpului prin tensiune musculară (contracturi), prin grimase faciale, prin dizarmonii posturale. Iată cum armura de protecție a interiorului (piele, mușchi , oase) ne apără nu doar organele interne ci și psihicul. De fapt și distincția dintre acestea este artificială, de vreme ce… mă doare ficatul de ciudă și inima de iubire neîmpărtășită, de exemplu. Corpul reacționează primul la o agresiune, înainte ca măcar să afle conștientul de pericol. Centrul de comandă pentru emoții este subcortical, o moștenire de la primate: sistemul limbic, situat la baza emisferelor cerebrale. Frica, furia și emoțiile sexuale (cu hormonii aceia care clocotesc în îndrăgostit) nu sunt o alegere conștientă, vin pur și simplu (mie îmi place să cred că Dumnezeu se distrează bombardându-ne cu ele). Conștient însă le putem opri și ascunde în spatele măștilor.

A accepta o emoție înseamnă să o recunosc când mă atinge, să îi dau voie să se exprime, să o trăiesc până la capăt (maxim patru secunde intense de libertate expresivă), să caut și să înțeleg mesajul pe care îl poartă. Dumnezeu din mine a vrut să-mi spună ceva…

Furia este de obicei generată de tristeți neexprimate acumulate. Te-ai supărat de câteva ori și n-ai zis nimic și acum s-a umplut paharul. Și dacă nici furiei nu-i dai voie să iasă, s-ar putea să faci ulcer…

Uneori după ce îți accepti frica sau după ce îți analizezi sentimentul de vină, va veni furia descătușată de acestea, să se exprime. Frica și vina au ținut-o sub presiune.Furia este strigătul de revoltă al unei nevoi personale nesatisfăcute: să se facă dreptate! Dă cu pumnul propria ta ființă ce se vrea recunoscută de cel asupra căruia îndreaptă furia. Și de fapt frica și vina sunt expresii ale neîncrederii tale în tine. Prelungești frica pentru că nu crezi că-i faci față unei situații, altfel ar fi doar un pretext pentru curaj. Cari vina sau rușinea pentru că te crezi insuficient de prețios, de bun, de moral, de deștept, de frumos. Stima de sine scăzută te face să devii furios, resursele tale nerecunoscute de tine se revoltă să fie exprimate, folosite, ca divin manifestat și nu negat.

Furia, tristețea sau iritabilitatea pot fi răspunsuri la situații de stres. Munca excesivă, oboseala acumulată din porunca stăpânului care îți ești, îl determină pe forumul subpoziționat, creierul emoțional, să facă ceva să-ți semnaleze că ai nevoie de odihnă. Uneori stresul acumulat scade imunitatea, te îmbolnăvești ca să-ți dai o pauză. Corpul se sacrifică iar, ca să nu-ți crape capul…

Furia reprimată (ascunsă în inconștient) îți consumă energia, se transformă în depresie. Minciuna că ești bine are un preț. De fapt orice emoție negată te secătuiește din același motiv, devine un vampir de energie. Uneori va răbufni neașteptat și neadecvat situației (labilitate emoțională), alteori te va deturna de la sensul propriu de viață (confuzie, derută sau depresie). Mai departe, depresia neacceptată și ascunsă (dusă pe picioare) mărește stresul (ceva nerezolvat îmi stă în cârcă, îmi tot bate la ușa conștiinței: „am ceva important să-ți spun!”).

Furia sublimată (adică preschimbată în altceva) te poate transforma în salvator: ești furios pe ceea ce face agresorul victimei, dar ignori ce ți se face ție sau ce-ți faci tu ție nerespectându-te, ignori nevoia ta de ajutor.

Furia apare și ca răspuns la o pierdere importantă (de avere, de afacere, de persoană, de statut, de sănătate, de stimă de sine) pentru că nu ți-ai dat voie să fii trist și să plângi și pentru că nu te-ai desprins de obiectul pierderii, n-ai acceptat că nu mai e nimic de făcut, l-ai lăsat legat psihologic de o parte din tine ca și cum te reprezenta, ca și cum te identificai cu acel ceva.

Ura este furie cu adresant exact și este născută din imposibilitatea de a-ți gestiona emoțiile negative pe care ți le generează o persoană.

Rușinea reprimată se poate exacerba în fobie socială.

Frica e o emoție scurtă, un răspuns la un pericol unic, real, care descarcă adrenalină, eliberează brusc energia necesară pentru luptă sau fugă. Anxietatea este generalizată, cronică și determină evitarea acțiunii, izolarea individului. Inacțiunea din viață este compensată de agitația psiho-motorie exprimată prin mișcări sacadate ale brațelor sau picioarelor (ticuri nervoase), insomnie, tulburări digestive, tulburări cardio-vasculare, tulburări respiratorii: ca și cum lumea interioară a individului aleargă continuu din calea pericolului imaginar. Toxicodependența, dependența de alcool, ca și restul dependențelor au la bază anxietatea, frica existențială.

Mă lupt cu viața și lucrurile nu ies cum vreau eu, pierd controlul, îmi pierd speranța și încrederea în valoarea personală și atunci capitulez în depresie. Nu mai fac față anxietății sau vinovăției și capitulez în depresie. La baza depresiei stă o pierdere, o incapacitate de a gestiona pierderea și nici viața, o autoîngrădire a dreptului de a fi, de teama morții. Îmi provoc moartea psihologică. Mi-e frică să trăiesc, pentru că mi-e frică de moarte.

Emoțiile sunt culorile vieții. Când fugi de unele le pierzi pe toate și oricât de calculat, de rațional rămâi, viața nu te mai satisface. Mai închise sau mai deschise (”negative, pozitive”), emoțiile dau sens vieții. Dă-ți voie, prin ele, să fii.

Lasă un răspuns