Cu viața pe moarte călcând

Mi-e frică de păianjeni… că m-ar putea înțepa, că mi-ar afecta corpul atât cât să-mi fie fatal.

Mi-e frică de autoritate… ca de o pedeapsă colosală, prin care mi-aș pierde statutul și care mi-ar ruina viața.

Mi-e frică de despărțirea noastră… de parcă tu ești însăși viața mea, tot ce am mai bun în ea, motorul pentru toate celelalte aspecte ale ei.

Toate fricile exprimă frica de moarte. Sau de viață?

90% din lucrurile de care ne temem nu se întâmplă. Frica e un gând. De mintea noastră ne temem. Ea este Lucifer. Tendința noastră de autodistrugere ne călăuzește viața. Impulsul morții se împletește cu impulsul vieții, în fuga dintre două morți. Ce-am fost înainte să ne naștem? Ce vom fi după moarte? Viața însăși.

Dependența este frica de marea pierdere. Nu-ți dai voie să fii, de frica de a nu mai fi. Te limitezi între granițe strâmte, te blochezi într-o colivie, ca să te protejezi, ca să fentezi moartea, când ea e însuși gândul acesta terifiant pe care îl hrănești, îl întărești prin comportamentul distructiv.

A accepta că moartea este pasajul spre viață, că a pierde îți dă șansa altui câștig, că motorul vieții tale este interior înseamnă libertatea de a curge în ritmul vieții. Independența începe atunci când înțelegi că orice lucru are un început și un sfârșit. Și că orice sfârșit este un început. Ca primăvara după iarnă.

Moartea face parte din viață. Am asistat la trecerea dincolo a bunicului meu și a fost unul din cele pline de iubire momente trăite de mine și familia mea. Bunica mea, de care-mi este dor ca de propria-mi moarte, face parte din ceea ce sunt eu. Orice pierdem fizic deja conținem psihologic. Când voi înceta să exist voi rămâne în copiii mei, în ideile pe care le-am plantat în alții, în casa sau bradul care au prins viață prin mâna mea, în aerul pe care l-am expirat cu atomi din mine.

Nu mă pot separa de moarte, cum nu mă pot separa de viață. Cumva n-am cum să mă mai opresc să exist. Cumva am mai murit și altă dată. Sunt și viață și moarte. Iar când viața însăși nu va mai fi, cine să rămână s-o plângă? Dumnezeu? Și El, creatorul vieții, ce-ar fi fără muritorii care să-l manifeste?

Ce frici mărunte ne omoară! Și ce-mi place, fiindu-mi frică, să exist!

Lasă un răspuns