Cu mască, fără mască

Obișnuim să adoptăm o anume atitudine față de viață. O mască preferată: plictisitul, dezamăgitul, țâfnosul sau, dimpotrivă, zâmbărețul, credulul, hiperactivul, etc. Când joci același rol indiferent de situație, trăiești iluzia că fiecare zi ar fi la fel. De fapt reacția ta este mereu aceeași, nepotrivită cu permanenta schimbare.

Te întreb: ce crezi că obții din asta? Ce beneficii secundare ai din a performa în pielea acestui personaj? Și ce ascunzi dedesubt? Ce din tine nu lași să iasă la suprafață de teama că nu va fi acceptat de ceilalți? Ce anume nu accepți tu că ești? Ce e atât de vulnerabil, de dureros, de periculos pentru însăși existența ta, încât să nu îți asumi partea asta a ta, să o respingi, să o negi?

Poate  e un mod de a atrage atenția celorlalți: fiind Gică-contra sau Mr. Nice-Gay. Te străduiești să-ți fabrici o imagine extremă, pentru că ți se pare insuficient să fii autentic, ca și cum ai fi mediocru trăind și plusul și minusul. Te identifici cu unul dintre ele, respingându-l pe celălalt.

Poate că asta ai învățat dintr-un eveniment trecut: că e riscant să fii în rolul contrar, pe care l-ai asociat unei pierderi. Și acum fugi ca de drac. Sau ca dracul de tămâie? Fugi de ceva din exterior sau de ceva din interiorul tău? De ceva ce ai putea să faci sau de ceva ce deja ești? Nu cumva situațiile de viață pe care le eviți, te feresc de ceea ce conții profund?

Și cum ar fi GRIUL? Să nu mai fi perfect. Sau să nu mai fi invizibil. Să fii orice, spontan, fără grija constrângătoare de a-ți păstra identitatea, fiind mereu într-un anume fel. Nu cumva a ține cu dinții de imaginea pe care am fabricat-o despre noi ne face dezadaptați, bătrâni? Și a da drumul imaginii vechi, a lăsa loc pentru schimbare, a fi mereu noi, ne-ar putea da un aer de tinerețe?

Și de fapt, în spatele măștii e o sămânță din tine care reprezintă cea mai mare nevoie actuală a ta. Ceea ce nu permiți să se exprime, strigă, clocotește, face tărăboi să fie văzut în timp ce tu faci pe mortul indiferent. Ai de fapt nevoie să-ți fie recunoscută acea latură de către ceilalți. De exemplu: eu am nevoie să înțelegi că m-ai rănit, nu ca să te simți vinovat, ci ca să nu îmi mai simt ignorată această parte din mine. Mă simt mai întreg dacă mă vezi, pentru că în oglinda care ești, mă recunosc reîntregit cu acea parte. Înțeleg că este o parte importantă a mea, după cât de furios sunt când nu mă vezi. Și de fapt eu am fugit primul de partea mea rănită, eu m-am apărat, eu mi-am întors capul de la ceea ce părea greu de dus, periculos de simțit.

Nici un azi nu este ca ieri. În fiecare secundă poți fi altfel. Schimbarea nu este rezultatul unui efort, ci acceptarea de a trăi prezentul, cu orice risc emoțional. Pentru că prețul faptului că te ascunzi de alții și de tine este o pierdere nesănătoasă, o alienare de tine însuți, o automutilare, o nedreptate strigătoare la cer pe care ți-o faci ție și propriei vieți.

Și de fapt prin asta viața este un mare privilegiu: prin faptul că oricât te-ai strădui, nu ști ce se va întâmpla mâine. E o surpriză, e un cadou. Primește-l cu curiozitatea unui copil, cu pofta lui de a experimenta și cu atitudinea lui cea fără mască, de o incredibilă sinceritate: o emoție caldă, o emoție rece…

Lasă un răspuns