Femeia de la marginea mării – 6

Ce zi frumoasă azi! Bucuria plutește în aer. Este amiază. Lumina strălucește în bobițe nenumărate din mantia apei, cea scuturată de fiecare val. Și nisipul sclipește din puncte sidefii. Pe malul mării se perindă perechi de îndrăgostiți. Unii se joacă împroșcând stropi de apă ca praful de zână, alții se aleargă chicotind, alții tatonează gesturi și priviri când mai timide, când mai îndrăznețe. Marea cântă și iubirea îi răspunde în multe culori… Ceva lipsește totuși… femeia aceea, femeia mării… și malul pare incomplet fără ea, cu toată lungimea lui nesfârșită.

Dar tot scrutând zările, se poate descoperi mai ușor, mai aproape… o casă mică, vrednică de-a fi pagină de vis … Cum? Voi n-ați visat s-aveți cuib pe marginea mării? Unul mic, măcar pentru vacanțe și nebunii… Nu știu cum e al vostru, dar ăsta pare clădit din piatră, lemn și scoici. Pietrele sunt mari, rotunjite și divers colorate, bârnele de lemn sunt lăcuite cât să pară ude, scoici mari ornamentează pereții exteriori sau atârnă printre florile suspendate deasupra cerdacului, de-ți vine să tot intinzi mâna după ele, căci vântul suflă prin cochilii făcând ecou mării… Podeaua cerdacului e pietruită și ea cu sfere mici de piatră șlefuite egal într-un mozaic multicolor, ce te invită la masaj în talpă…

Iată și două piciorușe desculțe care tocmai primesc acest tratament… ieșind de sub rochia albă cu maci, cu mânecuțe ușor bufante ca la prințese, strânsă pe mijloc cu panglică roșie, pentru ca apoi să se reverse în falduri ample către glezne. Tot panglică roșie, pusă bentiță în păr… ca un pretext de ordine pentru buclele revărsate dincolo de umeri. Picioarele calcă pietrele cât ouăle de bibilică și femeia zâmbește vădit mulțumită de răsfățul din talpă, cu efect nu doar în tot trupul, ci și în sufletul ei. Și ca și cum ar vrea să păstreze starea de limpezire tocmai dobândită, se așează lin într-un fotoliu-balansoar admirând orizontul și plaja cu îndrăgostiți, ca să se legene ușor în ritmul valurilor… Imaginea aceasta de vacanță și senzația de ușoară amețeală dată de balans o poartă cu gândul într-o altă amintire dragă…

„Lume multă, veselie împletită cu grijă, ca în pragul unui fapt măreț, splendoare de lumină. O grădină de un verde opulent nuanțat divers și expresiv; o catedrală impunătoare pentru mine atunci, dintr-un mic oraș; o rochie mulată, alb-satinat, brodată cu perle până la genunchi, de unde țâșneau valuri albe răspândite bogat în jurul gleznelor vizibile dintr-un singur unghi. Pălărie de voal peste părul buclat și tocuri înalte. Tu, prințul meu, într-un costum de culoarea cafelei cu lapte, zâmbind țanțoș de măreția clipei. Tu mirele meu, eu mireasa ta.

Oamenii și frumusețea grădinii mi-au rămas totuși în umbra acestei amintiri. Căci lumina, revărsată din sufletele noastre către ceilalți, a umplut biserica, sub ochii lui Dumnezeu. Mai târziu aveam să interpretez sentimentele acelea de pace cerească prin ceea ce se numește „taina cununiei”. Dar atunci totul a fost experiență pură, fără cunoaștere. Nu înțelegeam nimic din ce spuneau preoții. Era ca un cântec ritualic de transă care mă înălța. Și uneori în timpul slujbei mi se puneau întrebări la care trebuia să răspund, parcă mă trăgea cineva înapoi, vorbindu-mi într-o limbă de nedeslușit. Răspundeam monosilabic și pe nimerite, mi-era foarte clar că preotul era iritat că nu mă puteam concentra. Dar eu eram foarte prezentă, foarte atentă la ceva mult mai profund decât cuvintele lui. Mâinile noastre unite ardeau și noi doi eram lumină, torță vie. Emoția era atât de puternică, momentul atât de solemn, că abia respiram, să nu tulbur miracolul. Tu singur știai ce simt, eu singură știam ce simți, cuvintele au fost de prisos și după aceea. Prea puțin am împărtășit după, pentru că am trăit un „împreună” copleșitor, onorant, viu, atunci. Și orice discuție părea a risipi… Doar mâinile noastre împreunate știu și azi să vorbească despre asta.

N-am prea înțeles pe moment nici legătura cu spațiul bisericii, dar se spune că biserica este mireasa lui Dumnezeu. Mireasă fiind eu, am putut să acced din starea mea de ființă măruntă și să-l întâlnesc pe Dumnezeu pentru prima dată conștient, pentru că mă țineai tu, iubitule, de mână. Era clar o „taină” dezvăluită doar nouă. Noi doar eram în lumină… Dumnezeule, câtă lumină!… de-a ajuns pentru toți și-a răzbit prin pereți. Aș putea spune că atunci te-am cunoscut, Doamne. Erai eu… și erai iubitul meu. Atunci ne-am văzut prima oară divinul din noi. L-am atins cu iubirea…”

Lacrimi se scurg din ochii ca marea,
Iar zâmbetul îi este larg ca zarea
Și-atâta bucurie pare să respire,
Că nu ști dacă-i viață sau e nemurire…

… mare… cer… mare… cer…

Lasă un răspuns