Femeia de la marginea mării – 3

Același țărm. Aceleași urme delicate de pași pe nisip. Voaluri verzi și păr despletit fluturând în jurul siluetei feminine. Mare cu sclipiri de smarald. Strigăt de pescăruș când aproape, când departe.

În lumina asfințitului ochii femeii sunt de un verde felin. În spatele luminii lor împăcate vibrează sângele fierbinte. Pescărușul insistă, parc-ar vrea să-i spună: „Sunt eu, nu mă recunoști?”. Ochii ei tac o clipă ațintiți ca în fața unei imagini neașteptate, în timp ce trupul încremenește la jumătatea unui pas. Apoi, cu un zâmbet, totul este repus în mișcare. Doar că ochii derulează o poveste veche…

„Doisprezece-treisprezece ani. Seară de vară la munte cu părinții. Răcoare și întuneric. Muzică și tineret în fața unei cabane. Un băiat mă invită la dans. Nu pot să ridic ochii. Tremurul iscat în suflet aproape îmi fură vocea. Strecor un Nu! șoptit grăbit, de parcă fugisem de mult de la fața locului. Ba da!, mă corectează mama. Băiatul mă ia in brațe. Dansez… mă zbat interior, inimă speriată în trupul împrejmuit de prezența mult prea apropiată. Surpriza și frica înving curiozitatea: nu vreau să știu cum arată, nu sunt pregătită pentru rolul de fată curtată, n-am apucat să mi-l doresc. Se termină melodia, am scăpat. Parc-am făcut o mare boacănă… totuși simt un pic de mândrie pe lângă jena imensă. M-a surprins faptul că ai mei m-au încurajat, sunt deja confirmată în rolul acesta. Domnișoară…

Peste un timp, un băiat cu ochi albaștri îmi cere prietenie. Mie, nu știu de ce, îmi plac alți ochi albaștri. Intențiile nu au putere de acțiune: nu se întâmplă nimic nici pe marea care mă dorește, nici pe cea pe care o doresc. Dansez mult cu un alt băiat care vine în vizită din altă localitate: îmi place, îmi asum acum rolul de fată curtată, dar nu mă îndrăgostesc. E ca un joc incitant care mă amețește ușor cu o emoție nouă, un coktail de nerăbdare, dorință, entuziasm. Ceea ce simt pornește din mine dar nu are adresant concret. E un fel de… iata ce-aș putea da, aș putea înflori spre cineva. Zburătorul meu capătă ușor contur: îmi imaginez un brunet înalt, evident, cu ochii sălbatici ca marea. Nu mă abțin să nu povestesc prietenelor episoade romantice și aventuroase dintr-o relație inventată.

Mai trece un timp, poate ani, mă îndrăgostesc până peste cap. Ochii îmi ard permanent, dar vocea nu mă ajută de loc. Dumnezeu mi-l tot scoate în cale pe prinț, dar eu fug mâncând pământul. În preajma lui emoția mă copleșește, cred c-aș putea să explodez. Cu gândul îl caut, dar fizic nu fac față și fug.

Alți ani, alt băiat. Iubirea îmi umple trupul și răsuflă doar printr-un sărut din vârf de buze. Dacă până acum am fost centrată pe forfota din mine, acum încep să-l văd și pe el. Nu doar ca pe o închipuire, ci și ca pe o persoană reală, nesigură, care-și probează diferite modele de comportament. Comunicarea rămâne firavă, deși aș avea atâtea de întrebat. E prea mult ceea ce simt, ca să-mi rămână loc de structurat gânduri.                     

Douăzeci de ani. Am plecat de acasă și gust libertatea. Mă simt bine reflectată în ochii admiratorilor. Îi văd. Caută căutându-se. Mai mult ca oricând am nevoie de adevăr, nu de măști, nu de roluri încercate. De cineva pregătit să se deschidă, pentru că eu aici sunt. Sunt gata să dau iubire și am nevoie să o primesc. Îmi știu atu-uri și goluri și vreau să mă exprim autentic. Caut ochii care ar putea rămâne deschiși în fața sufletului meu…”

Pescăruș zburător, aproape, departe, „tu mă vezi?”, „eu te văd?”, mă poți lua cu tine în zbor?

Va urma.

Lasă un răspuns