Cu ce se mănâncă psihoterapia?

Psihoterapie. Sună sofisticat, înspăimântător, de-a dreptul fantasmagoric pentru cetățenii acestei țări. Mă raportez la medie, evident, dar sunt și foarte conștientă că vorbesc despre marea masă. Adică cei de alte păreri sunt aruncați in extremele celebrei curbe Gauss, când scuturăm „clopotul” de moț. Așa că „majoritatea” cuprinde și oameni cu multă carte care au rămas la poveștile cu tata Freud și care fug de acest domeniu de ajutor uman mâncând pământul, ca-ntr-un jalnic efort de a scăpa de monștrii personali. Adică… „Abia i-am adormit și să mi-i răscolească iar?” sau „Să-mi umble mie prin minte un străin și să mă teleghideze?” și „Am ceva probleme, dar lasă că funcționez totuși. ” sau „ Sunt prea grav ca să mă mai rezolve cineva!”.

Psihoterapia face diferența dintre „funcționez” și „trăiesc”. Dintre „mai bine închid ochii și nu știu” și „am ochii larg deschiși să văd, să cunosc, să îmi asum: sunt în contact real cu mine, cu ceilalți, cu viața”. Dintre „Îmi imaginez” și „testez realitatea”. Psihoterapia îți recuperează părți din tine: umple golul interior cu ceea ce ai uitat să mai fii.

Diferența dintre psiholog și psihoterapeut e ca cea dintre un absolvent de medicină generală și un medic specialist, anii de formare postuniversitară atârnă ca durată și efort, cel puțin cât încă o facultate. Dacă ai de rezolvat o problemă punctuală, probabil ai nevoie de un consilier psihologic (acesta a parcurs jumătate din drumul de formare de la psiholog la terapeut) și el te va ajuta să găsești soluții eficiente, într-o perioadă relativ scurtă, lucrând la nivel de conștient, folosind un fel de rețete universale. Dacă vrei să te restructurezi real, abordând inconștientul, nu te poate ajuta decât un psihoterapeut. Școlile de psihoterapie sunt diferite: unele merg pe varianta dezvățare-reînvățare (un fel de reeducare a comportamentului) fără să-ți răscolească trecutul, altele merg pe descoperirea cauzelor (de ce am acest comportament?), altele te susțin să faci drumul de la „de ce” la „ce aleg să fiu”.

Nu pot să nu vă spun că psihoterapia a evoluat mult de la psihanaliza lui Freud pănă azi. Vălurile de neinformare cu privire la acest subiect se datorează și istoricului de „psihologie interzisă” din comunism, dar și cultului poporului român pentru durerea sufletească. Ne place să ne chinuim ca să avem de ce ne văita altora și ca să avem de ce ne plânge de milă nouă înșine. E un mod de a ne răsfăța, prin care ne refuzăm propria evoluție spre maturizare și armonie.

Psihoterapiile experiențiale umaniste sunt, după părerea mea, cele care respectă plenar unicitatea și valoarea umană a celui asistat. Ele s-au născut din credința că orice om conține potențialul propriei evoluții, propriei dezvoltări și că trebuie însoțit, nu manipulat, în actul redescoperirii propriilor resurse, al asumării sensurilor personale de viață, folosind experimentarea lui „aici și acum”.

Și acum foarte pe scurt: monștrii de care fugi (și ai iluzia că dorm liniștiți, deși te întâlnești cu ei în orice situație de criză) sunt părți din tine pe care le respingi, pe care le renegi: un  fel de a-ți da cu stângul în dreptul până când ajungi să-i spui „Monstrule (dreptule), nu vreau să te mai văd!”… cumva, la nivel psihic și chiar neurologic asta și faci: emisfera dreaptă, inima ta de artist, e dată pe minim, aproape anulată, în timp ce emisfera stângă turează motoarele la maxim făcând din tine un roboțel fascinat de precizie, perfecțiune și control. Așa ajungi să spui cu duioșie… „Când eram tânăr… pictam, scriam, îmi venea să… visam să… ”. Dar am promis să fiu scurtă!

Psihoterapeutul experiențial te ajută să faci cunoștință cu monștrii, să-i recunoști ca fiind ai tăi, să le vezi potențialul pozitiv (altă perspectivă, alt sens), din dușmani să-ți devină aliați, așa încât recuperându-i să fii mai întreg, mai asumat. Și asta să aibă efect clar în realitatea ta imediată, adică în relațiile, în situațiile și evenimentele de viață, care nu vor fi de acum doar roz, dar care te vor găsi mai pregătit să le faci față singur, pentru că vei dispune de întregul arsenal al ființei tale. Adică acel „vindecător” care are puteri miraculoase și la care alergi să-ți rezolve problemele, nu poate fi numit terapeut. E doar un individ cu care te afli într-o relație de dependență: tu îi pasezi responsabilitatea vieții tale, el se simte aproape un dumnezeu pentru tine și amândoi sunteți fericiți, iluzoriu.

Psihoterapia este un proces de „creștere împreună”, în care beneficiile sunt cuantificabile în realitate prin schimbarea, starea de bine și echilibrul sufletesc, dar mai ales prin independența, prin  libertatea de alegere și actiune a persoanei asistate. La sfârșitul terapiei individul știe perfect cine e, este plin de vitalitate (nu euforic!), își acceptă toate emoțiile (ca pe culori ale vieții), se implică în viață (adică și în muncă) cu bucurie și determinare, este deschis către nou și are o mare iubire de semeni. Nu-i mai împarte în buni și răi, pentru că după ce și-a recuperat partea lui de „rău”, se iubește pe sine ca pe un tot și se vede în fiecare altă ființă. Așa se ajunge la acceptare de sine, de alții și de flux al vieții (care dă și ia și dă și ia…).

Întotdeauna un conflict exterior reflectă un conflict interior: și dacă nu-i dai de cap, ai nevoie de ajutor. Terapeutul are aceleași probleme ca tine, doar că s-a împrietenit cu ele, devenind propriul său terapeut. Ceea ce vei deveni și tu.

Mai scurt de atât n-am putut. Întrebări?

Lasă un răspuns