Întru adevăr

Am o obsesie pentru  adevăr. Sau o nevoie acută. Să nu mă mai mint, să mă întâlnesc cu mine însămi. Să-mi asum ceea ce simt și gândesc. Să mă umplu de energia sincerității.

Dar adevărul meu este diferit de adevărul tău. Căutând adevărul suprem, n-am să mai pun la îndoială ce simt eu ori ce gândești tu. Ascultând și adevărul tău, voi avea acces la o porție mai mare de adevăr. Îmi ești doar o oglindă. Când sunt cu tine, sunt mai mare, mă văd mai bine. Pentru că te iubesc foarte tare, te declar cea mai bună oglindă a mea.

Oamenii par diverși pentru că exprimă o anumită latură a umanului. De fapt, sunt același Dumnezeu, cu toată strădania lor de a fi diferiți. Doar sclipesc diferit. Avem tot, suntem tot, doar El se joacă provocându-ne, ciobind colțul cubului creat perfect (vezi „Lecția despre cub” din „Opere imperfecte” a lui Nichita Stănescu). Fără lupta pentru supraviețuire, ne-am plictisi de moarte. Am fi doar copiii răsfățați ai Celui mai mare magnat, care, având totul, nu se mai pot bucura de viață. Adică: ești imperfect, putând fi orice. Asta îți dă libertatea de a te crea.

Adevărul este bază pentru construcții solide la nivel de relații, dar și la nivel personal. Adevărul este calea spre evoluție. Surprinde-te de câte ori te ascunzi de ceilalți… pe tine te minți. Deși îți place să îți pui mantia rolului protector: „Mă ascund de tine, ca să nu te fac să suferi”. Un om congruent cu sine însuși nu are nimic de ascuns. Se arată în lumină. Se place așa cum este, cu acceptare și iubire de sine. Asta-l face să se exprime liber, nestânjenit de prezența celorlalți. Și acum te zgândăre un gând despre conștiința morală, nu-i așa? Asta pentru că libertatea de a te exprima total, întreg, ți-a fost îngrădită în numele moralității. Ca și cum s-ar compensa una pe alta.

Adevărul ar fi un mult mai bun educator pentru copiii noștri decât perceptele morale impuse. Un exemplu cred că te-ar aduce mai aproape de adevăr… A accepta timiditatea propriului copil, care îl face să se piardă atunci când trebuie să dea bună-ziua vecinilor, este o problemă a mea. Eu nu-mi accept propria timiditate (o am în dotare, fir-ar să fie!), lupt să mi-o înfrâng și mi-e ciudă că mă stăpânește uneori. Și pentru că mă doare acest adevăr, prefer să-l urechez pe mucos încercând să-l dresez. De fapt îl agresez nu doar fizic, ci mai ales psihologic. Mesajul pe care îl primește este: „Chiar dacă îți vine să intri în pământ, e musai să saluți. Ignoră ceea ce simți, chiar nu simți! (pentru că eu nu fac față acestui sentiment), doar fă ce-ți spun”. Îl oblig să se dezică de o parte din el, printr-un comportament impus. Doar ca să mă ascund de umbra mea…

Dresajul funcționează la animale… chiar și acolo, doar cât timp ai cravașa în mână. Oamenii au sentimente. Legate de credințe. Oamenii trebuie convinși. Oamenii pot face pentru că simt ceva și cred ceva din care „le vine” să facă… O alternativă sănătoasă la educația prin forță este puterea exemplului. „Uite-te la mine (în timp ce fac ceea ce aș vrea să faci și tu)!” funcționează datorită neuronilor oglindă (din dotare, măi să fie!). Neuronii oglindă sunt celule nervoase care se comportă ca și cum eu fac ceea ce observ cu atenție la cel care performează. Neuronii mei se antrenează pentru activitatea viitoare, ba chiar pot comanda microcontracții la nivelul mușchilor (scheletici ori laringieni, vocali) care se pregătesc de acțiune. Cât de inspirat a fost cel care i-a denumit „neuroni oglindă”! Mă văd deja pe mine în cel pe care îl urmăresc, sunt deja cel care va realiza performanța, dețin deja potențialul (în dotare…). Neuronii oglindă doar activează acest potențial. E ca și cum îmi amintesc CINE SUNT… cubul perfect.

Adevărul eliberează. Adevărul clarifică mintea, sporește înțelegerea. Adevărul vindecă. Adevărul repune în matcă viața tumultuoasă, dă sens experiențelor trecute. Adevărul trezește empatie și ne oglindește. Adevărul este sănătos, evolutiv. Adevărul este iubire și Dumnezeu. Adevărul ești tu, oricine ai fi.

Lasă un răspuns