Femeia de la marginea mării – 2

Dimineață de vară timpurie. Mare leneșă, limpezită după ce s-a iubit cu luna, doar cu volănașe de valuri albe, care o fac să se diferențieze de cer în capătul apropiat. Nisip ondulat regulat sub apa cuminte. Lumină jună reflectată pe unde. Aer de adolescent sigur pe el, răspândind prospețime, poftă de nou. Pescăruși adunați pe țărm la sfatul zburătorilor, comunicând din priviri atotcunoscătoare în timp ce, semeți, scriu nisipul spălat peste noapte de mare, cu gheruțele lor: trei, trei trei…

Urme de tălpi gingașe pe mal, întrerupte ici-colo de valul rostogolit. La capătul lor… un fel de zeiță a mării. Siluetă înaltă, voaluri lungi de mătase, având culoarea și freamătul apei, răscolite de aerul îndrăzneț, ca și părul lung, în valuri curgând rebel. Piele albă, aproape sidefie, chip senin fără vârstă , zâmbet misterios, feminitate exprimată plenar în fiecare detaliu al feței, ochi mari, verzi-albaștri, izbitor de marini, pierduți în zarea amintirilor.

Unde ajung aceste priviri? În vremuri de început de feminitate, atunci când fetița surprinsă de propriile transformări se inventa sau se lăsa inventată ca femeie. Dar stai!…

Marginea mării este capăt de lumi. Început și final de călătorii (pe apă sau pe uscat), de istorii de viață. Aici cerul, pământul, aerul și apa se întâlnesc sublim ca într-un fel de punct originar, se confundă, se refac unul pe altul remodelându-și granițele permanent. Țărmul este martorul atâtor povești, conține atâta viață cursă, încât nu se mai știe dacă e doar conținător de tezaur arhetipal sau chiar creator de drumuri, de vieți. Așa că mai mult ca oriunde, aici, privind adânc ochii femeii, vei auzi vocea sufletului ei și vei descoperi profund imaginile amintirilor ei, ca pe secvențe dintr-un film ce păstrează miresme de autentic… ascult-o!…

„ Unsprezece-doisprezece ani. Sunt o fetiță cuminte cu păr scurt. Viața m-a speriat de câteva ori, ca și cum ar fi vrut să mă scuture zdavăn, să mă trezesc din somnul dependenței totale de ceilalți. Ceva mi se întâmplă. Corpul mi-o ia înainte, devenind cumva mai al meu, așa că nu vreau să mi-l mai vadă mama. Înmuguresc. O prietenă îmi spune legenda oului: cum că dacă plimbi un ou în coajă în jurul mugurașului, o să crească încet, vei deveni o femeie cu sâni mici. Așa o fi? Așa aș vrea să fie? O fi mai bine mare sau mic? Și oul să fie fiert sau crud? Nu știu și nici nu întreb. E o chestiune de intimitate grea, rămâne între mine și mine. Deși nu pot să aleg între cele două posibile variante ale mele, fac gestul… ca într-un fel de ritual ce nu are nevoie de explicații. Fac ceva, ca și cum asta mă face nu doar părtașă la schimbare, ci îmi oferă un rol, o mică responsabilitate în actul creator. Am pus și eu umărul, am avut ceva de spus, măcar cât o intenție, cât o prezență activă în procesul infiripării ființei mele cu feminin. 

Mi-a reușit? Cu siguranță nu am sâni mari. Cum ar fi fost dacă nu aș fi făcut asta? Chiar a contat aportul meu în fața voinței lui Dumnezeu? L-am sprijinit sau l-am sabotat? A ieșit ca mine, ca El, ca amândoi?

Cert e că am fost foarte atentă, foarte conștientă, am gustat din plin emoția în șoaptă vibrantă a acelor transformări, ca un martor la un miracol. Și ca pe o nevoie de certitudine, am hotărât prima oară singură cu privire la imaginea mea: mi-am lăsat părul lung…”

Privirile se întorc în prezent, la gleznele ce brăzdează apa cu clipocit gros, apoi în zare, acolo unde cerul și marea stau suprapuși liniștit…

Va urma.

Lasă un răspuns