Clipe, secrete și realități

Când eram mică, părinții mei erau foarte tineri și erau pasionați de fotografie. Laboratorul de lucru era baia și pe mine mă fascinau întunericul și luminița roșie care creau magia necesară acestui miracol. Pozele înșirate pe jos la uscat erau apoi ordonate în stive și puse în… pungi: prea multe momentele imortalizate și prea sărmană tinerețea. Dar dincolo de procesualitatea cuprinsă între clic și pungă, mi-a plăcut întotdeauna să încerc să surprind realitatea clipei fotografiate. De parcă privind atent mă puteam cufunda adânc în emoția acelui moment. Ochii spuneau o poveste, poziția trupului exprima o stare, hainele păstrau parfumul epocii. Mult mai târziu am aflat că atunci când interpretăm o poză necunoscută sau de care nu ne mai amintim mare lucru, proiectăm: adică ne imaginăm într-un mod atât de subiectiv povestea din spatele personajelor, încât vorbim de fapt despre noi, despre părți din dosul conștiinței noastre, despre propria umbră (chiar și atunci când cunoaștem teoria!). Adică despre ceea ce nu vrem să știm despre noi.

Viața este o succesiune de momente inedite, precum pungile cu fotografii din copilăria mea. Și tot ca în fața unei poze, fiecare vede într-o situație de viață ce vrea, sau mai bine zis ce este el în clipa analizei. La un moment dat, când stiva este suficient de înaltă cât să umple câteva pungi de istoric personal, personajul principal are un Eu bine conturat: o imagine despre cine e el, un scenariu de viață asumat, un secret bine tăinuit, un adevăr propriu. Altfel spus, nimeni nu este mai în contact cu ceea ce suntem, decât noi înșine. Nimeni nu înțelege mai bine decât noi câtă lumină și cât întuneric conține o clipă anume din viața noastră, câtă fericire și simultan câtă durere,câtă libertate și câtă frustrare, câtă iubire și câtă frică de neiubire. Realitatea are o dimensiune umană. Ea este strict individuală și poate fi doar aproximată de altcineva din afara celui care o experimentează. Realitatea psihopatului nu este mai puțin autentică decât cea a normalului.

Nimeni nu are totul în viață. Cel mult trăiește iluzia fericirii pentru un timp. Naivitatea are o aură de frumusețe: pentru că ne imaginăm exteriorul roz, părem mai roz, mai firavi și mai simpatici. Visele, speranțele, viitorul luminos, încrederea deplină în forțele proprii, în ceilalți și în viață au un farmec de o consistență aproape palpabilă. Ne construim o imagine pozitivă despre viață și ochelarii de cal ne fac orbi pentru ceea ce este inadmisibil pentru noi. Cumva cei apropiați par a face parte dintr-o conspirație menită să ne protejeze de dezamăgire, menținându-ne pe un piedestal de pe care într-o zi vom cădea în gol. Faptul că ne-au alimentat iluzia (din iubire!) va fi curând interpretat ca minciună. Fantasma noastră despre perfecțiune are toate șansele să devină fatalitate.

Oricât ne-ar feri binevoitorii noștri, viața nu iartă pe nimeni. De ce ți-e frică nu scapi. Sau ce ți-e scris în frunte ți-e pus. Fiecare va fi provocat să se confrunte cu negativul respins. Fiecare are momentul lui incredibil de dureros în care propria ființă pare că se dărâmă, în care se simte trădat, nerecunoscut, anulat. Cea mai oribilă persoană din lume este răspunzătoare pentru tragedia lui. Ea i-a furat viața.

De fapt l-a scăpat de iluzie. L-a pus în contact cu viața adevărată. I-a deschis calea spre acceptare, spre integrarea pozitivului cu negativul. I-a dat șansa de a se reconstrui din firav simpatic în adult echilibrat. Dacă dincolo de acest moment de mare dezamăgire, individul se mai poate bucura, dacă nu rămâne blocat în resentimente și resemnare, abia acum are șansa întâlnirii cu iubirea și cu el însuși. Căci a vedea și cealaltă jumătate a paharului te face să fii întreg și să îi percepi mult mai corect pe ceilalți. Majoritatea suntem pe jumătate nebuni, pe jumătate sănătoși; pe jumătate fericiți, pe jumătate nefericiți. A percepe completitudinea lui acum și nu doar frumosul sau urâtul clipei, este echivalent cu recuperarea propriei jumătăți. Persoana oribilă era doar o altă modestă candidată la un strop de iubire, nu îți făcea ție o nedreptate. Faptul că te-a pus în contact cu ceea ce îți lipsește, cu ceea ce te doare, cu propriile limite, cu limitele altora este cel mai mare serviciu pe care ți l-a făcut cineva. Ți-a scos ochelarii de cal.

De acum tu percepi realitatea ta mult mai corect. Ești conștient de păcatul din tine, dar și de picătura ta de geniu. A comunica real cu cineva înseamnă a-ți exprima plenar ființa, umanitatea, fără măști sau floricele corectoare.  Și a-l vedea pe celălalt întreg, mult mai intim și mai aproape de cine este. Și regii sunt fricoși. Și prințesele sunt furioase. În orice familie sănătoasă uneori se urlă. A vedea lucrurile de periculos de aproape te face să le percepi dintr-o perspectivă a înțelegerii detașate, cu acceptare și cu umor.

Și acum ia vezi, din punga ta de instantanee de viață, filmul pe care îl creezi (realitatea ta) chiar poate fi încadrat la secțiunea tragedie?

Lasă un răspuns