Acasă la Dumnezeu

Sentimentul de acasă miroase a mama… E ca o uitare de sine într-un târâm suspendat deasupra realității, ca o îmbrățișare într-un cocon de lumină în care acceptarea și iubirea sunt axiome existențiale. Eu cred că aceasta este prima senzație a ființei, pentru că viața nu ar tâșni fără pulsul iubirii. Oricât de surprinsă și de nepregătită ar fi mama la nivel de idee, undeva profund, divinul din ea a spus un prim DA puiului ei potențial în clipa magnifică a concepției.

Ulterior, „acasă” se îmbogățește cu miresme de cozonac cald, de brad ori de ouă vopsite, cu un tip special de lumină vie care-și pâlpâie prezența în puncte-scântei, cu poala bunicii, cu podul palmei aurii mângâindu-ți creștetul, cu nerăbdarea pământului de a renaște primăvara, cu imaginea cireșului înflorit obraznic, cu cântecul mării cel fără sfârșit, cu fiorul primului sărut.

Un timp „acasă” ne hrănește să creștem într-o îmbrățișare fără griji, cu magie de poveste. Dar la un moment dat ne simțim izgoniți din rai și-aruncați în vâltoarea vieții. Și-atunci învățăm să supraviețuim singuri. Iar uneori înotăm disperați spre insule sclipitoare în speranța că ele, numai bune de evadat, ne vor ostoi dorul de „acasă”: lumea unei cărți, focul unei iubiri secrete, leagănul din parc folosit pe-nserat, cutia cu amintiri, borcanul cu șerbet, păturica de pluș ori pernele dimineții de sâmbătă.

Și vine o vreme când toate surogatele astea nu-ți mai ajung, când conștientizezi de exemplu că „acasă” al tău depinde de altceva sau de altcineva. Și că tocmai faptul că este plasat în afara ta te face vulnerabil, te pune în pericol. Înțelegi asta numai pentru că ești pregătit pentru ce va urma. Este momentul în care o călătorie în lumea ta interioară îți poate revela cel mai autentic „acasă”. După ce îți descoperi toate ungherele împâienjenite de vreme, după ce lași lumina să curgă prin tot ceea ce ești, după ce înveți bucuria de a fi orișicum, nu mai poți să uiți minunea că ești. Noul „acasă” nu mai depinde nici fizic, nici emoțional de puterea altcuiva și pare conectat la energia universului.

Din pacea aceasta, nucleu de stea al ființei, se va exprima iubirea prin fiecare rază-rol din viața ta. Vei fi prieten, soție, părinte, angajat sau șef ne mai uitând nici o clipă de cine ești profund. Nu vei mai pleca de acasă nicicând. Și plinătatea acestui sentiment se va revărsa firesc în relațiile cu ceilalți, în toate acțiunile tale. Iar pentru că această curgere va umple cu lumină spațiul din jurul tău, extensia propriei conștiințe se va exprima în exterior printr-un acasă fizic de alte dimensiuni: o afacere prosperă, o familie îmbogățită în membri, o recunoaștere în comunitate, o casă mai mare.

În același timp îl vei regăsi pe vechiul „acasă” integrat în ceea ce ești, așa că n-ai să-i mai plângi de dor, conținându-l cu onoare. „Acasă” cel nou nu va mai fi o dependență, ci un prilej de permanentă explorare a vieții, un contact real cu tot ce poate oferi ea. Este cel mai hrănitor și mai inepuizabil sentiment de acasă. Îți dă puteri de creator… Evident, acasă la tine e totuna cu acasă la Dumnezeu.

Lasă un răspuns