Unde ești?!?!

Film. 007, pentru că love-story n-au avut. Provocare. Adrenalină bolborosind în sânge. Sărut ca pentru ultima oară. Ce bine că suntem pe ultimul rând.

Luminile se aprind de sfârșit. Dispari o secundă, suficient pentru o idee incendiară… și fără să înțeleg prea bine ce fac, mă trezesc alergând, gustând bucuria mușchilor în acțiune. După un traseu haotic, îmi găsesc o ascunzătoare. Ah, o cameră de luat vederi e fixată spre mine, dar îmi schimb unghiul. Și gata.

Am evadat din viața mea. Aproape că nu mai mișc. Tac. Ascult. Ce naiba vreau?

Sunt o nemișcare trepidantă: motoarele ambalate la maxim turează în gol. Amețesc ușor: poate pentru că mi-am bulversat creierul cu emoție și nevoie de acțiune și sunt beată de adrenalina în exces. Rămân pe loc. Încerc să-mi controlez respirația. Inima îmi bate puternic a amestec de frică și entuziasm. Parcă joc pentru prima oară de-a-v-ați-ascunselea și e o grozăvie. Doar că e pe bune.

Totuși, se cere puțină luciditate. De unde nevoia asta nebună de a fugi? Are iz de sadism și sete de grandoare: vreau să-mi probez importanța cu măsura disperării tale? Nu te mai vreau? Mi-aș inventa o altă identitate? Sau ce?

Pulsez nemișcată, în interiorul meu continui să alerg. În mâna întinsă atârnat, telefonul rămas pe silent semnalizează luminos permanent. Rămân fixată. Închid ochii și-mi urlu pe sub piele: ce-mi vrei?!

Doar că-i atâta agitație internă că nu-nțeleg. Și nu mai știu a cui este. Acum mă simt invadată de emoția ta, de parcă s-a răspândit în toată clădirea, se simte-n pereți. Mi-e frică să nu te pierd. Sau să nu mă pierzi. Dependență? Dar uite, eu sunt aici cu mine și aș putea să-mi las pașii să mă ducă în orice direcție. Eu îmi aparțin. Hotărăsc să rămân. Mă hrănește cumva nemișcarea. E ca o pauză, șuntez viața. Mi-am ieșit puțin din roluri ca să o observ. Stau pe linia de graniță a vieții mele, orice pas e riscant.

O situație de criză ne arată așa cum suntem. Am nevoie să actualizez cine ești, cine sunt. Dincolo de istoria noastră și dincolo de așteptări. Acesta este un prezent acut.Deși nu te văd, știu exact ce faci. Îți simt surpriza, șocul, senzația de nu-știu, îți văd gândurile agitate, pistele de căutare, ideile cu speranțe, acțiunile fără rezultat. Și tremur din toate încheieturile odată cu tine. Ce anume voiam să dovedesc? Că încă te iubesc? Că încă mă iubești? Nu mai știam eu? Nu mai știai tu? Și mă observ… emoționată de intensitatea clipei. Seamănă cumva cu începutul, cu prima noastră îmbrățișare în dans… și nici nu e nevoie să ne atingem trupurile pentru asta.

Să fi trecut o oră, mai mult? Timpul stă și aleargă în acelați timp… ca și mine. Telefonul pâlpâie iar eu sunt amorțită. Ce mai aștept? Ce nu știu? Am nevoie să mă simt mușcată de frig. Așa că fac un efort de proporții, de parc-aș vrea să mișc un uriaș. Ah! ce ușor a fost! Acum merg ritmic, înapoi printre oameni, lumini, zăpadă și ger. Și iuțesc pasul… oare de ce?… Te caut! Te vreau! Alerg! Aș putea să te sun, dar mai am nevoie să merg către tine. Distanțele au dimensiuni neașteptate. Durează mult, dar ajung. Găsesc un loc pustiu.

Te sun…

„Bond?”

Lasă un răspuns