Un fel de sfârșit, tocmai azi

Uneori mă uimesc pe mine cu cât de bine fac față unor situații dificile. Uit că de fapt mintea mă minte… Printr-un mecanism psihic de apărare reacțiile mele negative sunt reprimate, direcționate spre inconștient. Cu cât sunt mai multe situații conflictogene într-o situație de criză, cu atât inconștientul e mai susceptibil să devină o oală sub presiune… care nu răbufnește tocmai pentru că un nou eveniment e cotat drept periculos și mai apare ceva emoție de dosit…

Așa se întâmplă că după ce furtuna trece, mă trezesc cu o avalanșă de resentimente, frustrări și dureri derulate într-un film al amintirilor, ce par mai clare, mai transparente decât atunci când le-am trăit. De parcă abia acum pe timp de pace văd realitatea dură, în timp ce atunci vedeam totul prin voalurile trandafirii ale iluziei. Și deși este evidentă desincronizarea, deși emoțiile se adresează unor probleme trecute, poate chiar soluționate, sunt atât de vii încât mă inundă cu real succes… încât a spune „drăguțelor, circul a plecat din oraș, pe cine vreți să mai impresionați?” este total nepotrivit cât timp eu sunt deja praf și pulbere. Iar să le fac să tacă ar fi tot un fel de a strânge capacul, negând clocotul de dedesubt.

OK!: știu cum funcționează rotițele de la mansardă, știu că emoțiile care mă invadează nu au legătură cu prezentul, mă străduiesc să fiu martorul acestor emoții care curg  și trec (teoretic). Nici n-am cum să nu observ cum îmi tremură corpul tot, ce grimase și ce gesturi sacadate îmi însoțesc vorbele tăioase, ce forță sălbatică are furia mea… și ce program derulez fără putința de a-l opri. E ca și cum tot ce-ar fi putut să se întâmple atunci ca reacție a mea, a fost înregistrat și păstrat ascuns, ca să treacă momentul de criză. Iar acum e redat fidel, banda merge și eu dansez la comandă. Și mă întreb dacă efectele actuale sunt mai distrugătoare sau nu decât ar fi fost asupra situației trecute, căreia i se adresează de fapt. Și cine a fost protejat prin amânare? Doar eu? Sau nici măcar?

Și iar mi-e dor de ducă. Poate dac-aș fi singură să-mi fac numărul complet, mi-aș consuma emoțiile ca pe o răfuială cu mine înainte de toate. Și abia apoi, după ce mă limpezesc, să vreau să lămuresc situația cu ceilalți implicați. Oricum ar fi, emoțiile astea trebuie lăsate să curgă, pentru că ele vorbesc de un conflict din mine. O parte a mea mai veche nu se mai potrivește în credințe și comportamente cu realitatea mereu nouă. Deși e atât de a mea încât parcă mă definea și mi-e greu să mă despart de cine credeam că sunt. Iar altă parte a mea, mai proaspătă, deși o văd ca tendință firească, naturală, de schimbare și creștere, e ca o haină apretată pe care mi-e greu să mi-o asum.

Faptul că iată, vorbesc despre ele, este un mod de a le recunoaște pe fiecare, de a le accepta, stabilind legătura dintre ele, dintre cine am fost și cine voi fi. Puntea e chiar momentul acesta, în care îmi permit să fiu conștientă de ceea ce simt, gândesc, sunt.

Uneori trebuie să-ți iei în brațe pierderea și s-o plângi. Chiar dacă seamănă a sfârșitul lumii și ai fost avertizat că orice energie negativă va fi triplată… Tocmai acum, cu riscul ăsta, m-a găsit și pe mine disperarea! Și mai e și ziua mea, ca să fie și mai mare miza… Deci nu sunt printre cei aleși, deși am pus osul zdravăn la iluminare! Recunosc, am pierdut. Sunt doar un suflet înfricoșat de singurătate și care se străduiește să-și facă față. Nu suntem toți la fel?

Ce mă mai contrariau ăia care pozau în victime de ziua lor, cum că iată ce nenorocire, au mai îmbătrânit un an… De parcă le-a fost furat, nu dăruit. Despre asta era vorba: contorizau încă un an de pierderi.

Deci… uneori trebuie să-ți iei în brațe pierderea și s-o plângi… până îi vezi corespondentul din tine. Ce din mine pierd? Mă uit bine, înțeleg și permit. Viața e un șir de pierderi… care permit un șir de victorii. Trebuie să știi să renunți, ca să câștigi. Te ierți și ierți doar prin acceptare. Îi spui rămas bun unei stări de fapt, nu mai lupți încrâncenat să o modifici. Te abandonezi ei, te lași pe mâna lui Dumnezeu. Și cum te vezi așa gol-goluț de vise și iluzii… îți zâmbești nițeluș…

„Prostuță mică, nu știi că doar problemele te provoacă să crești? Și ce poetă siropoasă ai mai fi, dac-ai fi doar fericită… Hai, capul sus! Cât timp doare tare, încă ești! Hai să-mi trăiești!”

Lasă un răspuns