O gură de moarte

Ieri m-am întâlnit un pic cu moartea. Ne convocase vreo 40 de persoane pentru o ședință neașteptată, în care noi să îi dăm drumul și ea să o ia de aici pe colega mea R. Se instalase cu nonșalanță în trupul acesteia, îi furase zâmbetul inconfundabil de pe chip și aerul de domnișoară. Parcă doar ea, moartea, după ce-o curtase în ultimele luni, o făcuse să-și arate vârsta celor 54 de ani.

R era o femeie singură și liniștită, care nu se-mpotrivea nimănui, cam precaută, mereu împăciuitoare. Nu părea să fi negociat nici cu moartea, mai degrabă cred că a pactat cu ea, de parcă devenise obositor să zâmbească.

Nu existau persoane semnificative pentru R, așa că de bun rămas n-a sărutat-o nimeni. Vecinii își etalau importanța, rude îndepărtate făceau cunoștință unele cu altele la căpătâiul ei, iar noi ne revedeam colegi pe care nu-i mai întâlnisem de 10 ani. Când oamenii nu-și găsesc prilej de petrecere, vine moartea și-i adună forțat. Doar că nu le lasă timp de depănat amintiri sau de aflat unii despre alții, pentru că stă cu ochii pe ei. Sau ei cu ochii pe moarte: „Și pentru ce toată zbaterea vieții?”, „Și ce s-a ales după atâta muncă?”, „Și mie cât mi-o mai fi rămas de trăit?”, „Și eu ce-am făcut cu viața mea?”, „Și pe mine cine mă va plânge?”

Așa că o înmormântare e un bun prilej de reflecție, un mod de a muri un pic, de a-ți proba moartea fantasmatic. Realizezi că iei viața prea în serios, când de fapt atârnă de un fir de păr. Că totul e efemer și relativ, că povestea în care te străduiești să performezi este scurtă și parcă fără sens… În clipa următoare accepți cât de muritor ești și că da, stai și tu la rând către doamna cu coasa, dar habar n-ai cât de mult sau puțin mai ai până acolo.

Până una – alta, acum ești aici. Faptul că ești în viață este validabil, încă. Și dacă sensul acela final este mai mult sau mai puțin vizibil din afară, există multiple sensuri pe care doar tu le poți găsi în clipa prezentă, bucurându-te de drum, savurând viața.

Și ce dacă e scurtă? Și ce dacă face pe nebuna? Profit că încă este! Îi simt gustul dulce-amar și înțeleg că e împletită cu moartea. Că sunt două-ntr-una, doar proporția diferă. Că tot timpul mor un pic. Că moartea e doar pretextul ca să văd viața curgând șuvoi în jur. Că jocul de-a viața și moartea este trecător, o experiență cu reguli, cu alegeri și cu semeni. Că sensul final sau scopul lecției este miracolul clipei, este bucuria din lucruri mărunte, este iubirea din lacrima scursă, este înțelegerea că noi nesemnificativii eram personajele vieții ei… ceea ce ne făcea semnificativi. Constatare tardivă. Sau nu: și timpul e relativ.

A fost un prilej de a ne vedea micimea, semnul egal dintre noi, și măreția. Căci ceea ce am văzut în oglinda morții era viața. O gură de moarte m-a făcut să simt mai acut gustul vieții…

…iubirea.

Lasă un răspuns