Eu, certându-mă cu mine

– Ia uite-o și p-asta! Ce încrezută, ce fițoasă, ce prețioasă! Cum știe ea, și doar ea, să le facă pe toate perfect! cum nu greșește niciodată, ba din contră: scoate din mânecă scopul nebănuit pentru care a făcut o anume mișcare cu iz de eroare. Cum dă ea sfaturi șficuitoare! Cum îi pune pe toți la punct sau, după caz, la colț. Cum se luptă până-n pânzele albe pentru dreptatea ei, pentru logica ei impecabilă! Cum taxează, cum corijează, cum rezolvă!

– Nu-i decât o etapă. Și tu ai trecut prin asta, nu-i așa?

– Da, dar asta e atât de departe… încât mă scoate din sărite cu încăpățânarea ei, cu insistența, cu nevoia de control, cu aerul că le știe pe toate, că are soluții pentru problemele altora, că e un garant al valorilor, al principiilor, al bunului simț.

– Și că te scoate din sărite e tot o etapă. Și ești foarte frumoasă acolo unde ești, pe drumul către adevăr, iubire, acceptare. Altfel… rămâi doar să judeci, să evaluezi, să pui note. Cel din fața ta se contractă. Nu mai rămâne deschis la ceea ce-i spui. După ce critici, sfaturile nu mai au efect , oricât ar fi de bine intenționate. Dacă ataci, celălalt își trage obloanele, își coboară porțile de apărare, nu mai e nimic de primit. Și când se ascunde sub carapace, ca în poziție fetală, nu mai e nici de făcut nimic. Va aștepta să treacă uraganul, în regresie la comportamente de bază, minimale, în regim de supraviețuire. Nu va mai acționa aproape deloc.

– Bine, dar supraviețuirea poate avea și altă fațetă. Aceea a luptei, a afirmării personale. Adică cine sunt eu să suport?! Mi se ridică mușchii pe mine: vreau să fiu recunoscut, să mă știți!

– „… să îmi știți puterea, eu să fiu eu călăul și voi victimele. Să fie altul cel care se face mic… în fața mea.” E doar o inversare a rolurilor.

– Totuși învingătorii sunt modele, concurența stimulează creșterea.

– Pe termen scurt, desigur. Pe termen lung, să gândești în termeni de diferență înseamnă să scazi valoare. Doar a coopera înseamnă plus-valoare. Toți suntem la fel, dar în etape diferite, pentru fiecare fațetă de creștere în parte. Și asta ne face să fim speciali. Să dăm sens concret, strict individual, unei experiențe. Să iubești înseamnă să permiți fiecăruia să dea propriul sens unui fapt de viață. Să tolerezi înseamnă să renunți la a mai vedea diferența. Să empatizezi înseamnă să guști sensul atribuit de celălalt.

– Și totuși există un sens general, al vieții.

– Frumusețea vieții stă în aceea că ea nu are un sens. Nu există un adevăr general valabil. Există doar fațete diferite, interpretări strict personale, adevăruri proprii. Viața are o infinitate de culori, o infinitate de sensuri, nenumărate oportunități și soluții surprinzătoare prin autenticitate. A iubi necondiționat înseamnă a lăsa libertate oricărei posibilități și a renunța la efortul inutil de a forța viața să se înscrie pe un anume făgaș, conform unor credințe și norme impuse. A înțelege că în spatele fiecărei fapte există o nevoie de creștere și că tu nu poți responsabiliza decât eliberând. Bun simț înseamnă a permite cursului vieții să se desfășoare. Și a recunoaște că viața le rezolvă pe toate, de departe mai bine decât ai fi făcut-o tu…

Lasă un răspuns