Povestește-mi viața ta!

Viața mă surprinde în fiecare zi. Niciodată nu sunt suficient de creativă încât ceea ce îmi imaginez că va fi să se întâmple exact. E mereu altfel decât am crezut. E mereu mult mai mult decât aș fi proiectat eu. Uneori, din afară, poate părea că realitatea a fost sub așteptările mele. Dar eu am învățat să văd în spatele aparențelor, să desprind sensul care aduce plus-valoare unei experiențe de pierdere. Să-mi dau voie să cresc din confruntarea cu o dezamăgire. Pentru că dintr-o mică analiză a trecutului meu, reiese evident că doar eșecurile m-au provocat și m-au îmbogățit… cu mine însămi.

M-am întâlnit zilele trecute cu un prieten al adolescenței mele. Zbura din floare în floare pe atunci, ca într-o fugă de profunzime sufletească, un Don Juan jucând la mare artă iluzia libertății, în închisoarea superficialului. Eram foarte curioasă să cunosc varianta „adult” a unui puști care părea născut ca să sfideze responsabilitatea, ca să nu ia viața în serios, ca să fenteze pe toată lumea. Dacă par critică și arogantă, aflați că mi-a fost foarte drag acest prieten. Mă fascinau curajul lui de a fi nebun, faptul că nu-și refuza nimic și zâmbetul de șmecheraș. Și deși am fost și eu una dintre victimele seduse și abandonate, am învățat de la el să risc. Să-mi dau voie să gust. Să ies din tiparul cumințeniei. Și, depășindu-mi maestrul, am aflat ce anume vreau de la viață, ce caut, ce-i cer, ce nevoi am, cine sunt.

A fost o mare surpriză să constat că adolescentul rebel era acum om la casa lui. Și deși s-a străduit să mă convingă că nu s-a dezis de libertate și de viață de huzur, avea niscaiva responsabilități zdravene. Cel mai mult mi-a plăcut povestea de iubire. Și-a găsit evident nănașul într-o fătucă la fel de plină de năbădăi ca el. Și între ei încă ies scântei. Au făcut și au desfăcut acte. Au doi copii care îi tot înghesuie între cele două himere: responsabilitate și libertate. Și, într-un mod cu totul original, îi este fidel de o căruță de ani…

„N-ai cum să nu iubești un om cu care trăiești de-o viață. Doar înveți că ceea ce nu merge nu trebuie distrus (e o iluzie să crezi că luînd-o de la capăt vei ajunge în alt punct), ci completat…” Asta era filozofia celui trecut prin toate. El a aflat-o din practică, eu am preferat calea academică, dar concluzia e aceeași, cel puțin la suprafață. Și cum mie îmi place să mă scufund, completez: Satisfacerea tuturor nevoilor noastre nu este responsabilitatea celui de lângă noi. „Completarea” se referă la părți din noi pe care trebuie să ni le asumăm. La nevoi de recunoaștere socială, profesională, general umană, care pot fi exprimate în alte tipuri de relații. Cu alți oameni.

Desigur, nevoia de semeni e nevoia de oglinzi pentru vedeta numărul unu a vieții noastre.  Setea de a primi e de fapt nevoia de a da. De a ne da. Cu prezență, cu autenticitate, cu iubire. Adică… cu profunzime. Conștient. Asumat. Asta face ca frustrarea de a fi doar actor și interpret al propriei vieți, și nu regizor-scenograf al reprezentației de mâine, să fie acceptabilă. Calitatea prestației mele dă sens fiecărei clipe trăite. Poate că altcineva face marile alegeri pentru mine, poate că-mi sunt prescrise situații, gânduri, emoții, dar eu sunt cel prin care acestea trec. Eu simt. Eu mă bucur. Eu experimentez. Și asta este un privilegiu.

Cum este viața ta?… Uneori sunt fericit. Uneori sunt nefericit. Mereu SUNT.

Lasă un răspuns