Iubește-te!

„Aș sta așa in izmene să mă jelesc prin colțuri in timp ce-mi fac treburile…” îmi spunea cineva deunăzi. O femeie, desigur (deși se crede bărbat în izmene!). O femeie poate să-și facă treburile și să-și lingă rănile în același timp. O femeie își regăsește seva în treburile care sunt „ale ei”. Și, Doamne, cât de singur trebuie să fii și câtă treabă pe pilot automat trebuie să ai, ca să ajungi la tine. Cât de ușor e să te pierzi și să te cauți în altul sau în altceva. Și cât de străin pare drumul spre cine esti tu, spre nevoile tale, spre resursele tale, spre iubirea de tine.

Băiatul meu cel mic (9 ani) mi-e mare învățător. Ieri îmi spunea: „Mamă, ar fi de ajuns să fii frumos și deștept. Dar eu sunt mult mai mult de atât…” E fascinat, e îndrăgostit de el. Și eu, îndoctrinată cu mitul narcisic și cu tradiționalul „lung al nasului” sunt puțin șocată de îndrăzneala lui. Apoi realizez că educația românească, de care am beneficiat din plin, e despre respect de ceilalți. Dar nu de egali, ci de cei investiți cu autoritate. Și nu e un respect reciproc, ci unul ca o recunoaștere a puterii celuilalt. Adică, tiranie. Nu e un respect născut natural, e pretins. Mucosul trebuie să plece capul și să tacă, să nu gândească neadecvat, să nu simtă ce e interzis, să nu vadă ce nu trebuie pronunțat. Să nu observe ceea ce scârțâie în familie, să facă pe prostul, până când ignoranța se întinde peste propria lui persoană.

Și copilul adaptat acestei societăți ajunge inevitabil, ca adult confruntat cu neiubirea, să citească prin cărți concepte abstracte de genul: „Iubește-te!”. Adică cum? Nu m-a învățat nimeni cum să fac asta. Îmi trebuie instrucțiuni, algoritm, rețetă.

De fapt instrucțiunile de folosință sunt în interiorul tău. Te-ai iubit cândva, așa ca băiatul meu. Doar că ți s-a spus că e blasfemie. Te credeai buricul pământului și te-au convins că ești foarte mic. Așa că nici tu nu te-ai mai văzut. Asta mă face să-i spun băiatului meu: „Să nu uiți asta niciodată!”, pentru că știu cât de greu e să-ți aduci aminte, să reînveți iubirea de tine, atunci când viața te face să te simți mic. Cât de frică îți e să te confrunți cu tine, cât de tare te agăți de dependențe, să nu cazi în abisul din tine… 

„Iubește-te!” ar putea începe cu ceea ce crezi că ești: o mamă, un soț, un cosmonaut, o gospodină. Nu contează dacă ai succes în ceea ce faci sau nu, nu te crampona de nota pe care ți-o pui singur. Deci, spune ce ești și apoi uită că ai fi asta. Ca și cum ai da la o parte foi de ceapă: manevră crudă, dureroasă, recunosc. Sunt soția lui… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? Sunt mama lui… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? Sunt specialist în… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? Sunt prietenul lui… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? Sunt copilul lui… Și dacă n-aș fi? Ce rămân? , …, …, Și dacă n-aș fi? Ce rămân?

Și după ce termini persoanele semnificative din viața ta, care sunt o parte din tine, ajungi la caracteristicile tale: sunt activ, sunt glumeț, sunt devreme acasă, sau nu… Și dacă n-aș fi? Ce rămân?…  De obicei vei vorbi despre ce faci, despre ce gândești, abia apoi despre ce simți, ce-ți place, ce nevoi, ce dorințe, ce așteptări ai. Ai răbdare cu tine, acceptă-ți ritmul. Imaginează-ți că vrei să te iei în căsătorie, partener de viață. Și nu vrei s-o faci la modul inconștient… de data asta. Chiar vrei să te cunoști. Lasă amintiri să se depene, imagini, emoții…

Fii conștient că toate atributele tale sunt polare. Ești și rău, și bun. Și curajos, și fricos. Și tot, și nimic. Și om, și Dumnezeu. Știi, când ai venit pe lume toți te-au recunoscut, te-au privit ca pe un zeu. Doar că te-au învățat să fii om și nu au mai fost fascinați. S-au luat cu treaba, sau cu altcineva, și te-au uitat. Și asta te-a făcut să crezi că nu ești important.

Tu ești cel mai frumos lucru care ți se putea întâmpla! Să fii! Adică și fizic, și psihologic, și social, și spiritual. Și doar tu ai puteri reale asupra ta. Ceilalți te pot încuraja sau huidui de pe margine. Drumul îti aparține. Contează prea puțin dacă te plac sau nu. Contează ce te conving pe tine să-ți fii. Și dacă în copilărie te-ai structurat pe părerea lor, acum cel mai bine ar fi să nu-ți mai pese de ea. Să le dai drumul, un timp. Să-ți redefinești conturul și să te conții. Să afli iubirea de tine, să te îmbogățești cu ea și abia apoi să ai pretenția că știi să iubești. Abia apoi să te întorci spre ceilalți.

Nu poți accepta pe cineva, când nu te îngădui pe tine. Când am înțeles asta, am început să văd altfel călăii. Agresivitatea e strigăt de neiubire. Întotdeauna ce faci ți se face de către tine, chiar în acel moment. Ești primul care primește darul oferit de tine altcuiva. Ești primul umplut de veninul pe care îl împroști în vorbe de ocară. Ești oglindit în fiecare din relațiile pe care le ai, deși e mult mai simplu să dai vina pe celălalt.

Cum particip la situația asta? Ce am de învățat din acest conflict? Ce nu vreau să schimb? Ce din mine înlocuiesc cu tine? Ce nu-mi ajung? Ce substitui pentru că nu-mi asum? Ce resursă îmi țin ascunsă, ca să mă simt răsfățat în relația cu tine? Și cum ar fi să-mi dau voie să cresc? Să fiu adult, egal ție. Să nu te mai responsabilizez cu mine. Și cum ar fi iubirea noastră de pe poziții egale, dacă nu ne-am mai cârpi unul pe altul cu ceea ce credem că ne-ar lipsi? Cum ar fi să fim întregi fiecare, și nu în iluzia că am fi întregi doar împreună? Cum ar fi să ne iubim (între noi), sprijinindu-ne pe noi înșine?

Ar fi păcat să trăim fără experiența asta. Pentru că de fapt am rata iubirea…

Lasă un răspuns