Inocentzia–sfârșit

Sunt iar singură la malul mării. Muzica valurilor îmi spală de obicei toate gândurile. Rămân doar eu, cea fără vârstă, cea fără istorie, cea fără așteptări. Aici mă bucur de cerul fără sfârșit, de apa de până dincolo de zări, de strigătul pescărușilor, de scoici, de nisip și de pacea ce mă cuprinde.

Frumusețea și cântecul mării au darul de a mă umple de vrajă, golindu-mă de tot ce păream că sunt. E ca și cum imaginile și sunetele ce se repetă obsedant mătură toate asperitățile din sufletul meu până la liniște interioară. Iar ceea ce rămâne este esență pură. Este străfund clar. Este armonie divină. Pentru că din această liniște proprie urcă să se exprime mlădițe de creativitate, idei noi mustind a poftă de viață, recunoștință și bucurie pentru fiecare aspect al vieții. Ajung să știu că sunt în siguranță, pentru că știu cine sunt cu adevărat. Îmi simt miezul de lumină și iubire. Îmi simt pacea ca pe un nimic din care se poate naște orice.

De data asta am venit aici ca să aflu ce alegere am de făcut pentru viața mea. E locul în care mi-e cel mai ușor să stau de vorbă cu mine insămi, adică cu Dumnezeu. De fapt eu tac într-un mod profund, până ce toate celulele mele amuțite sunt gata să asculte prin fiecare por al membranei proprii ceea ce universul deja știe. Și eu doar primesc și accept ce va să fie. Cu gratitudine.

Să rămân lângă iubitul meu sau să fug în lumea largă?

Tac. Nu aud nici un raspuns încă. Privesc și ascult valurile ca pe un veșnic refren. Singurul lucru pe care îl știu e că nu știu ce să fac. „Să rămân” miroase a capitulare și a uitare de sine. „Să fug” e despre iubire smulsă din suflet. Nicicum nu mi-e bine. Ce e el e aici. Ce sunt eu pare în altă parte. Credințele noastre despre viață sunt diferite și asta ne face incompatibili. Dar îl iubesc dincolo de ce face. Și mă simt foarte iubită. De ce nu-i suficientă iubirea? Cum de nu le rezolvă ea pe toate? Poate pentru că n-am răbdare și vreau acum iubirea lui toată pentru mine? Și dacă m-aș abandona vieții, n-ar fi ca și cum aș renunța la implicare, la a face alegeri, la a fi prezentă activ? Cum să găsesc echilibrul dintre ele?

Oare pe termen lung, schimbând perspectiva, pare altfel?

Dacă aș rămâne, poate aș învăța o altfel de iubire: una necondiționată în care celălalt e liber să facă orice, chiar și să nu mă iubească. Dacă aș fugi, poate aș învăța o complet altă iubire, ieșind din paradigma ursitului unic. Și care dintre ele este despre lecția învățată și despre creștere? Care dintre ele e despre blocaj și lecție repetată? Se spune că cea mai grea cale e cea adevărată. Dar nici una nu-mi pare ușoară. Care-mi hrănește Eul și care e despre Sine? Dacă rămân, am sentimentul că păstrez iubirea pe care nu vreau s-o pierd. Deși am avut-o oare vreodată altfel decât acum? Am avut vreodată totul sau doar mintea mea a fost într-o fericită iluzie? Dacă fug, distrug partea aceea de Eu care s-a identificat cu iubirea aceasta, dar plec cu Eul acela mândru care își apără credințele despre cum trebuie să fie o iubire adevărată și care acum se simte cocoșat.

Dacă rămân, Sinele meu va fi mai aproape de iubirea pură, acceptând totul, chiar și pericolul. A-mi privi în ochi rivalele și copiii lor ar fi o lecție foarte dură. Ce anume despre mine m-ar învăța asta? Că suntem toate la fel? Că e o iluzie c-aș fi mai prințesă și că de fapt era doar un Eu mai inflamat? Și asta m-ar ajuta să fiu mai deschisă, mai tolerantă, mai capabilă de compasiune, mai iubitoare a tot. Deși se rupe ceva în mine când fac acest exercițiu imaginar. O ciuntesc pe cea mai specială prințesă ca s-o fac egală cu toate soțiile. Cuvintele acestea se lovesc de toți pereții prin capul meu… „eu, ca toate soțiile” sună foarte greu de dus. Și asta ar putea face loc și unei alte prințese, mai nouă, mai proaspătă, mai specială. Dintr-un anume unghi asta ar părea vis spulberat, resemnare și viață de cacao. Dar asta ar fi renunțarea la marea iubire. Nu asta era de învățat. Asta eram deja prin pattern-uri moștenite. Lecția adevărată este despre a fi fericit oricum. Și pare imposibilă, încă. Pentru că sunt prinsă în capcana durerii.

Dacă plec, nu învăț nici o lecție, decât poate aceea de a-ncerca să-mi scap pielea. Aș fi mai fericită altundeva? Aș putea fugi de mine și de durerea mea? Sau de iubirea pentru Ador?  Am vreo garanție că dacă aș găsi un alt suflet pereche, nu s-ar repeta povestea printr-o ediție revizuită și adăugită? Dac-aș ajunge în același punct, cu alte răni suplimentare, ar fi mai grav decât acum? Cred că ar fi ca și cum m-aș afla pentru a doua oară în situație de corigență. E greu să mai ieși din ceva care se învârte în cerc. Și e greu să mai renunți la a te lupta cu viața, pentru că doar așa știi s-o trăiești.

Și cum ar fi să nu lupt? Cum o fi acceptarea, fără resemnare? Să mă las dusă de vânt, purtată de mare, iubită de cer. Să mă văd, să mă bucur de mine, oriunde mă duce viața. Și din iubirea pentru ce sunt să revărs iubire pentru ceilalți toți. Să nu mă sprijin pe alții ca să fiu cineva. Ci să fiu ceva ca să pot recunoaște iubirea din afara mea, după ce am văzut-o în mine. Să nu mă caut în afară până nu m-am găsit înăuntru. Să nu pretind că iubesc, până nu mă iubesc: căci dintr-un puț gol nu pot da să bea nimănui.

Cine sunt eu? este o întrebare mult mai potrivită. Și nu trebuie să plec nicăieri ca să aflu răspunsul la ea. Trebuie doar să mă așez în mine. Acolo unde nu pot fi decât frumusețe și divin. Acolo unde sunt lumină și pace. Și după ce mă voi fi îmbătat din sursa proprie, voi avea foarte multe lucruri de făcut. Celor mai năstrușnice idei pe care le-am avut vreodată, aici, lângă iubitul meu le pot da viață. Iubirea lui poate fi contextul în care să înfloresc. Să scriu, să predau din ceea ce învăț, să am copii… Nici nu-mi ajunge o singură cameră goală a turnului meu, pentru cât am de umplut. Să las iubirea să treacă prin mine mai departe spre ceilalți. Să nu vreau s-o țin eu pe toată. Să o împărtășesc. Să o las să curgă. Să-i dau din mine. Și să mă bucur atunci când dăruind, simt că primesc. Iar dacă iubirea prințului meu pentru mine într-o zi nu va mai fi, voi rămâne cu iubirea mea pentru el și pentru toate cele în care mă oglindesc. Asta pare deajuns… față de atunci când Îl făceam responsabil pentru iubirea pe care i-o dăruiam.

Și până una alta chiar sunt prințesa preferată și gust asta în fiecare clipă.

Am treabă. Îmi place. Rămân.

Lasă un răspuns