Există iubiri disperate?

Iubirea e aripă înaltă… (George Șovu)

Iubirea înalță, iubirea te învață să zbori. Iubirea te ajută să crești și te face să te simți liber. Iubirea îți dă putere și speranță. Iubirea te umple, te inundă și radiază în jurul tău, molipsitor pentru ceilalți.

Iubirea nu poate fi un gol, o durere, o stare de rău. Nu poate fi disperare și cu atât mai puțin, resemnare. Suferința în numele iubirii e un nonsens. În spatele suferinței nu poate sta decât frica. Nici furia nu poate fi în slujba iubirii. Sunt doar strigăte după iubire, moduri compulsive de a ne apăra dreptul la fericire. De parcă cineva ni l-a luat, de parcă ar putea fi furat. Când noi suntem sursa iubirii. Când în interiorul nostru se află izvorul cu apă vie care ne poate potoli setea de iubire. Pentru noi înșine și pentru alții.

Toată energia negativă pe care încercăm s-o asociem iubirii vine din condiționare. „Ca să te iubesc, trebuie să fii altfel. Și pentru că nu vrei să te schimbi, eu sufăr. Și pentru că pleci de lângă mine, mă distrugi. Și fără tine, cine rămân?” Cum poate deveni iubirea dintr-un preaplin, un gol? Cum poate să plece cineva cu o parte din tine, dacă înainte să-l fi cunoscut erai întreg? Cum poate iubirea să te devasteze? Cum poate depinde cine ești tu de iubirea altcuiva? „Ca să te iubesc, trebuie să fii altcineva.” Și dacă ți-ar reuși asta, s-ar mai putea spune că te iubesc pe tine? Când de fapt ai ajuns cel mult un tu schimonosit sau mascat, doar ca să pari cine mi-ar plăcea mie să fii.

De ce ți-e frică? Nu există neiubire. Nu-ți rămâne decât să recunoști iubirea din tine și din toate câte sunt. Pune-ți urechea pe trunchiul unui copac și vei auzi iubirea din seva lui curgând. Întinde-te pe iarbă să-mbrățișezi pământul și te vei confunda cu liniștea universului. Apropie-ți inima de a altcuiva prin atingere și-o vei simți pulsând pe a ta. Privește adânc în ochii oricui și-ai să te vezi pe tine. Căci tu ești iubirea pe care o cauți. Ai vibrație divină și e de-ajuns să taci, ca să-ți dai seama că ești deja armonie deplină. Iar suferința nu-i decât calea pe care ai ales-o, foarte umană de altfel, ca să ajungi să te recunoști. Când vei obosi de atâta durere, vei renunța să te mai lupți cu viața. „Vreau să se-ntâmple asta” nu e iubire. Abia când te abandonezi și accepți totul, te limpezești, te descoperi, îți vezi frumusețea și iubirea din fiecare celulă, te regăsești creație care poate crea. Dar mai ales ființă prin care trece iubire armonioasă, pentru că se lasă să fie în flux.

Nu există iubiri disperate. Ci doar împăcate. Cu sine, cu ceilalți și cu Dumnezeu. Și dacă n-ai ajuns acolo, ești sigur pe drum.

Lasă un răspuns