De-a toamna

E mijloc de octombrie, 16,  și eu tot verific întrerupătorul de lumină, care parcă e uitat deschis. De fapt soarele e cel care luminează încrezut a vară, printr-o minune, habar n-am cum mai poate.
Așa că azi am avut chef să gătesc colorat și complicat: salată de vinete, pilaf cu legume, clătite cu magiun și nuci. I-am oferit soarelui și rufele mele să se joace de-a v-ați ascunselea printre ele și mi-a promis să mi le lase energizate. Mă duc și la prietenele mele, aparatele din parc, pentru că azi nu au mânerele reci ca data trecută și mă ajută să stau cu capul sus. Pe o bancă, sub un pom ce încă se ține verde, am să citesc din cartea roșie… e despre trauma psihologică și mă oglindește clarificator. Pe drumul de întoarcere vizitez hala pieței, mi-e poftă de crudități. Mai am să fac și o plimbare cu aspiratorul prin casă. Îl chem pe nea Mitică să-l tocmesc pentru o mână de var în bucătărie, ca s-aduc un aer proaspăt. Și pe seară ies la o limonada verde (adica cu menta!) cu cineva, să mi se pară fugă adolescentină de acasă.

Alaltăieri era toamnă rece și mă îmbrăcam mohorât. Și pe dinăuntru eram pustie și desfrunzită. Nu mai știu dacă se prelingea picătura pe geam sau prin colțul ochiului, era tot una. Dar sigur mi-era neașteptat de frig. N-aveam chef de nimic. Și deși te străduiai, tu nu-mi erai…

Aseară mi-a înflorit o idee cu pătrățele nebunatice alb-roze și mi-a adus o boare de primăvară în suflet, care m-a încălzit nițeluș. Și deși n-ai făcut nimic special, mi-ai fost…

Știu că iarna o să mă prindă până la urmă și mă va îngheța a moarte. Dar am să joc fiecare act al zilelor de toamnă, când cu ochi adânci de doamnă atotcunoscătoare, când cu ploape tremurânde de căprioară speriată de ce va urma.

Și mai am încă luminițe în suflet. Acum una mi-a ajuns până-n minte, pocnind năstrușnic… Un exercițiu de singurătate. Aruncăm ca la darts cu-o săgeată pe harta Europei. În orașul cel mai apropiat de țintă ne cazăm la hoteluri diferite. Trei zile, sau poate cinci, la depărtare de griji și de casă, cu telefoanele închise, hoinărim singuri prin orașul necunoscut și prin lumea noastră interioară. Să vedem ce mai aflăm despre noi, să vedem cu ce ne mai surprinde viața, să vedem cum mai arătăm în interior fără a ne reflecta în aceeași veche oglindă. Și ca să dea a poveste romantică și a tinerețea noastră, la sfârșit ne reîntâlnim la ceas în aeroport.

Vrei?

Lasă un răspuns