Cine devin?

Sunt experiențe de viață care ne forțează schimbarea într-un ritm accelerat, așa încât devine mult mai vizibilă. Cu cât noua situație este mai neașteptată, cu cât schimbarea pare mai bruscă și mai abruptă, cu atât ne simțim mai vulnerabili, mai descoperiți, mai în pericol. Vechiul nostru sistem de valori nu mai este adecvat, este abolit și pare că se instalează anarhia în sufletul și în mintea noastră.

„Nu credeam să mi se întâmple asta! Nu mă așteptam! De ce mie?” Tremurul din suflet și haosul din minte îmi amintesc de copilul de cinci ani care am fost, speriat de întunericul din baie. E o frică paralizantă, despre „nu știu” , „nu pot”, „nu fac față”. Este o situație de criză, ca și atunci, doar că acum nu mai pot să strig cât mă ține gura. Se presupune că sunt adult și adulții au toleranță la frustrare, cică. Așa că rămân ca o bombă cu ceas, cu iluzia că ascund copilul care, în această stare, sunt.

O situație șocantă înseamnă o mare piedere. Ceva care părea foarte al meu se rupe din mine și nu mai știu cine am rămas. Persoana care trebuie să facă față acestei situații, adică eu,  îmi pare necunoscută, tocmai pentru că mie nu mi se putea întâmpla asta. Așa că nu se pricepe, nu e pregătită. Nici nu știu ce să fac mai întâi cu ea: s-o up-datez sau să mă împrietenesc cu ea. Nu pare că știe pe ce lume e și se presupune că tot ea trebuie să mă scoată din rahatul acesta.

Dar ce anume o face pe această persoană necunoscută (nu mai știu cine sunt!) să fie așa pierdută în spațiu? Tocmai faptul că se sprijinea ca să ființeze pe obiectul sau persoana pe care noua situație i-a luat-o. Se identificase cu acel ceva sau cineva și acum percepe un mare gol în ceea ce credea că este. Nesiguranță, frică, durere, frustrare și furie. Pe rând sau toate o dată. Distincte sau suprapuse. Observate sau trăite instinctiv.

Agonia suferinței pare fără sfârșit pentru că lecția pe care o am de învățat este foarte grea. Cel mai simplu este să mă arunc pe alt obiect-persoană și să creez o nouă dependență, un nou atașament. Pentru că nu am încredere că pot funcționa fără cârjă. Doar dacă stau și rabd durerea singurătății am șansa să mă întâlnesc cu cine nu știam că sunt. Acolo unde mă cârpeam, ascundeam de fapt de mine un potențial neexprimat. Și doar ascultând durerea până își termină pledoaria, o pot face să tacă. Iar în liniștea ce va urma o să răsară o parte nebănuită a mea. Una pe care o uitasem, dar care nu m-a uitat. Una mult mai despre mine decât orice obiect-persoană. Seva proprie, crenguță a sevei universale. Lumină, flux, vibrație, dor de adevăr.

Par că am înțeles asta și cred că adorm liniștit. Dar nopțile continuă să mă bântuie cu coșmaruri. Și trezitul de dimineață pare o revenire la coșmarul situației de care uitasem puțin. Mă străduiesc să risipesc negura, deschizându-mă spre clipa prezentă. Și, spărtura din suflet mă face să percep mai bine totul. De parcă fac dragoste cu realitatea fără prezervativ. De parcă eu acum am inventat jocul acesta și sunt primul om de pe Pământ care respiră, vede, aude, gustă, atinge, simte. Și-mi vine să plâng pentru frunza care s-a desprins din copac. Ca și pentru strugurele obraznic din coșulețul fetiței care face piața cu mămica. Și pentru gropița din obrazul ei ciocolatiu.

Sunt mai prezentă decât oricând și mă bucură fiecare clipă. Chiar și cele despre durerea mea au un gust delicios de autenticitate. Nu le ratez. Am înțeles că nu pot fugi de emoțiile mele și că ele au toate culorile universului. Le privesc și pun iubire în ele ca să poată pleca mai departe, fără să mă facă ostaticul lor. Rămân liberă de ele și accept că mă vor mai vizita.

Dar nopțile continuă să-mi fie lupte cu monștri. Pentru că nu se opresc, devin firești, nu mă mai surprind, deși continuă să mă înfricoșeze. Și tot încercând să le pătrund înțelesul, le accept. Tot un vis mă lămurește: mă resetez! Programele din inconștientul meu sunt reinstalate ca să își găsească locul în noul sistem de credințe și valori. Sunt chemați la apel toți gărgăunii copilăriei mele și ai străbunilor mei. Și deși pare înspăimântător și tulbure, se face ordine în cine devin.

2 gânduri despre „Cine devin?

  1. Chiar daca este despre tine, este si despre mine. Despre noi toti. N-are cum sa fie altfel. Nu este nimic din ce esti tu, sa nu fiu si eu, sa nu fim si noi: curajul tau, suferinta ta, dorinta, stoicismul, umilinta, acceptarea, iubirea, frica, patima, zvarcolirea, caderea si ridicarea ta…pe toate le am, toate imi apartin… Multumesc ca mi le arati.

Lasă un răspuns