Oglinzi

Cal alb, lipițan, cu ochi de foc, vrăjit de fluxul mișcării. Prezență. Armonie muzicală. Bucuria actului perfect. Conștiența propriei performanțe. Artă. Grație. Nevoie de recunoaștere și de comuniune cu omul și cu divinitatea în același timp… „Mă vezi? Iată-mă! Îmi place că sunt!”

Femeie cu tristețe frumoasă pe chip, care mă atrage irezistibil. Are un blocaj vizibil care îi îngrădește visele. Și eu văd viața din spatele fricii clocotind. Îi spun doar… „Ești deja foarte frumoasă!”. O sărut pe obraz ca și cum mi-era dor să o fac, deși abia ne-am cunoscut. Sfidând timpul, o simt prietena mea. Îmi place s-o citesc.

Tornadă în suflet, de necontrolat, pe un fond de muzică și pace. Mă credeam mai aproape de adevăr. Credeam că iubirea îmi dă mai mult echilibru. De fapt nimic din afară nu-mi dă ceva decât pe termen scurt. Eu sunt. Eu generez. Uneori liniște. Uneori zgomot. Exteriorul e doar un pretext ca eu să mă exprim, descoperindu-mă. Sunt un om. Observ frumusețea limitelor mele. Experiența însăși îmi pune granițe. Îmi dă contur. Mă face strop de Dumnezeu întruchipat, cu tălpile-n noroi, cu visele-n cer, cu năzuința mișcării perfecte într-o oază de viață iluzorie, teribil de frumoasă și atunci când doare teama că totul se pierde…

Lasă un răspuns