Inocentzia VII

Prințul meu se numește Ador. Am evitat să îi spun pe nume în tot acest timp, pentru că fugeam de cunoașterea unei părți din el, refuzam să îl văd pe de-a-ntregul. Sintagma „prințul meu” se potrivea mai mult iluziei, fantasmei că îmi aparținea, mie doar.

Am povestit foarte puțin și despre cum m-am îndrăgostit, pentru că de fapt îl iubeam dintotdeauna. A fost doar o recunoaștere, o regăsire a sufletelor după o lungă căutare, poate prin multe alte vieți. Mi-amintesc prima îmbrățișare, mustind a sentiment de „acasă”, cu miresme, cu gusturi, cu senzații tactile, cu căldură și energie, cu vibrație amețitoare, cu zbor, atât de ireal și de real în același timp.

„Pentru ce mă iubești?” este o întrebare care mă fâstâcește și mă face să mă simt școlăriță scoasă la tablă. Și culmea e că știu, dar parcă nu există cuvinte. Emoția este atât de puternică încât este o contradicție flagrantă între ceea ce simt și ceea ce trebuie să gândesc ca să explic. Totuși, dac-o iau pe drumul invers, dinspre emoție spre gândul care o precede scurt, pot vorbi despre calitățile prințului meu. Una definitorie pentru ființa lui este capacitatea de a privi oamenii până în suflet. Înțelege vorbe nespuse exprimate prin gesturi, surprinde microexpresii faciale fugare, percepe și simte vibrații ale lumii interne din ceilalți. Răspunde acestor informații prețioase și secrete deseori, cu atâta empatie și susținere, cu atâta adecvare, delicatețe și firesc, încât pare har divin. De multe ori sunt fascinată să constat că adorația pe care supușii lui o au pentru el vine tocmai din respectul pe care el li-l poartă, din mesajul permanent și mereu actual, „te văd”, pe care el li-l transmite.

„Pentru ce mă urăști?” este o întrebare care mă face să mă burzuluiesc. Îmi ies pene de apărare. „Eu nu urăsc!” este primul răspuns. Dar iubitul meu insistă: „Cu ce te înfurii?” Când mă las atinsă de focul furiei, care inițial doar mocnește a enervare, dar poate deveni ușor vâlvătaie care-mi ia mințile, atunci simt frică de neiubire. O fracțiune de secundă conținând imaginea iubitului meu, iubind altă femeie – a lui –, mă omoară. Inima îmi bate cu pumnul în piept a urgență maximă și prin toate arterele mele circulă ambulanțe urlând a pericol de moarte. Degeaba încerc să le liniștesc. Țiuie să-mi spargă urechile și să-mi iasă prin piele. Și-atunci le las, mă las să le-ascult.

Așa am ajuns să-mi cunosc durerea, să mă împrietenesc cu suferința. I-am gustat fiecare etapă, am privit-o în ochi, am lăsat-o să mă ardă, m-am abandonat ei, prezentă, atentă la detalii. N-am căutat interpretări, ci înțelegere prin contact direct. Și pentru că rezultatul acestui travaliu a fost autocunoașterea, simt nevoia să-l descriu, ca pe un proces pe care repetându-l, chiar și cu intenție ca pe un exercițiu, aflu valențe noi, despre cine sunt.

1. Prima etapă este de angoasă intuitivă. Ceva nașpa se întâmplă. Simt, dar nu înțeleg ce. Încerc să alung această stare de neliniște, negând ceea ce realitatea vrea să-mi arate, găsind explicații liniștitoare pentru minte. Simt confuzie, haos în suflet, agitație, tensiune. E ca un conflict interior între ce credeam și ce aș putea afla, dar încă nu știu nimic. E o îngrijorare de care fug, mă păcălesc că nu există foc, deși iese fum.

2. Lupta dintre ceea ce îmi imaginez și ceea ce trăiesc în prezent, adică dintre fantasmă și realitate, sau dintre credințe vechi și informații actuale, face ca în a doua etapă, ceva din mine să capete mușchi. Ceva s-a copt atât cât să vrea să existe, să se exprime, ca o nevoie de adevăr. Conștientizez starea de rău. Devine mai puțin important că mă voi răni, devine mai acut să-mi dau voie să fiu. Să spun ce simt. Ca un drept la viață. Ca o renunțare asumată la iluzie.

3. Tensiunea internă ajunsă la cote mari va fi canalizată în acțiuni care să releve adevărul, realitatea. Și asta nu pentru că am ajuns dintr-o dată foarte inteligentă sau pentru că am nevoie de control, ci pentru că ascultându-mi impulsurile, pulsiunile, am devenit conștientă de ceea ce vor să-mi spună. Faptul că am dreptul să știu ce trăiesc, să fiu prezentă în tot ce simt, să înțeleg ce mi se întâmplă. Este vorba de identificarea problemei. Aflu ce părea de nesuportat. După un drum de căutări prin beznă, mă dau cu capul de cimentul realității, în lumina orbitoare a prezentului: prințul meu mă înșeală. Am pierdut un alt fel de virginitate, una psihologică.

4. Perplexitate, neputință, singurătate, lipsă de sens. Sunt la capăt de drum, eu cu mine. Am reușit să pun mâna pe adevăr și să-mi spulber iluziile.Mă simt pusă la zid și fără instrumente, fără arme.  Anestezie emoțională, probabil mintea secretă endorfine ca să mă protejeze. Mă mir că mai pot să respir. Văd și tot mai caut mici portițe să scap din realitatea care nu-mi convine: poate totuși mi se pare… Nu-mi iese. Nu mă mai pot păcăli. Acum știu. Acum văd… hainele lui la ușa dormitorului altei soții.

5. Frică, nesiguranță, durere, nedreptate, frustrare, furie. Într-un cuvânt, disperare. Voi vorbi puțin despre durere pentru că ea are o relație specială cu corpul meu. O simt ca pe o rocă radioactivă culisând într-o țeavă de tun verticală în interiorul trunchiului meu. Poate să coboare devastându-mi feminitatea, putea să urce împiedicându-mă să respir, să vorbesc, să gândesc. Atentează la identitatea mea ca femeie, la viața mea în totalitate. Uneori răzbate dincolo de țeava de tun, invadându-mi corpul și forțând frontierele pielii, care amorțește ca o sită lărgită.  Înțeleg lupta din mine, între ce am fost și ce devin. Schimbarea este posibilă. Dacă mă pot desprinde din această etapă, am șanse de evoluție personală reală. Văd riscul de a rămâne blocată aici, în acest sentiment, pentru toată viața. Cred că sunt mai mult de atât.

6. Și totuși simt încă, puternic, iubire. Am nevoie să îl ascult, să îl înțeleg. Așa că tac. E foarte greu să îmi opresc furtuna de emoții. Dar trebuie să fie liniște ca să-l pot auzi. Parcă niciodată n-am ascultat pe cineva atât de profund. De la el am învățat empatia. Povestea lui nu-i despre înșelătorie, ci despre iubire și despre căutare de sine. Povestea lui nu-i contra mea, ci pro sine. Culmea e că reușesc pentru o clipă să fiu în pielea lui de bărbat care își exprimă masculinitatea și de copil rătăcit în același timp. Înțeleg și accept. Sunt conștientă că nu-i suficient ca să iert. E ceva din mine care nu mă lasă, pentru că n-a fost văzut. E ceva din el care este neclar, necunoscut. E ceva din noi care trebuie schimbat, renegociat.

7. Refac drumul între etapele 5 și 6, ca o buclă din care nu pot ieși. Trăiesc succesiv o zi de depresie, în care nu există soluții (pentru că nu-i pot smulge din piept sentimentele și amintirile despre celelalte), una de iubire necondiționată, în care mă simt fericită, deși nu uit (știu că n-are ce să facă să nu-l mai pot iubi, asta nu-mi poate lua).

a). În această etapă în mintea mea are loc un proces de analiză a evenimentelor anului care a trecut, față de care am avut o percepție eronată. Deși îmi alimentez suferința, am nevoie să pun realitate în locul iluziei. Nu cu scopul de a învinovăți, ci ca să-mi corectez percepția asupra evenimentelor trăite, să mă recuperez din fantasmă, să-mi rescriu istoria acestui an cu adevăr. Uneori sunt atât de critică și de aspră cu Inocentzia prințesa, încât scap în paranoia, exagerând, distorsionând, urâțind și ceea ce a fost frumos. Atunci văd minciuna din adevăr.

b). Realizez că povestea asta este despre mine, adică nu alții mi-au scris-o, complotând împotriva mea, ci am o responsabilitate, o participare la această relație și la această situație. O parte din mine m-a adus aici: prințesa, perfecționista, inocenta. Eram prea sus. În același timp povestea asta este despre Ador, despre nevoia lui de mai multe femei, ca și cum setea lui afectivă și de intimitate exprimă frica de neiubire. Nu întâmplător sufletele noastre s-au găsit, recunoscându-se. Aveau nevoie unul de celălalt ca să aibă șansa schimbării, prin conflict și durere. Acesta este adevărul din minciună. Și e mult de săpat ca să-l scoatem la suprafață.

8. Prezența este etapa terapeutică, vindecătoare. Și are trei planuri:

a). planul relației noastre actuale. În zilele de iubire necondiționată, puteam face abstracție de trecut (acceptându-l) și eram deschisă să primesc iubirea prințului meu. Simțeam prezentul fără să-l întinez cu gânduri disperate despre trecut sau despre viitorul nesigur. Gustam clipa, poate tocmai pentru că părea rară, prețioasă, certă. Problemele descoperite nu erau însă și rezolvate, așa că sesizam uneori prezența lor în trăirile prințului, în vorbele și în comportamentele lui. Celelalte femei făceau parte din el și când era cu mine și uneori răzbătea grija lui perntru ele. Sau neliniști neînțelese despre el îl făceau să plece de lângă mine căutându-se în altă parte, pentru că nu știa să se caute în el.

b). planul relației cu mine însămi. Obosită de revenirea compulsivă la etapa 5, am simțit nevoia să fiu singură cu mine, să testez dacă mi-e bine în compania mea. Am cerut o minivacanță pe malul mării și prințul mi-a făcut pe plac. A fost spectaculos că am lăsat durerea la poarta palatului și am reușit să mă simt liberă de ea. M-am ascultat, am avut grijă de mine și m-am răsfățat ca pe un copil drag pe care-l știu de demult. Am constatat că mă plac și că mă pot baza pe mine, că am resurse să mă reconstruiesc din cenușă. Dar întâi trebuie să-mi dau voie să ard.

c). planul relației cu emoția. Pe drumul de întoarcere din vacanța cu mine m-a cuprins iarăși frica: în capul pieptului, acolo unde simt fluturași în stomac când mă simt îndrăgostită de prințul meu, șuieră vântul secându-mă de energie atunci când mă simt neiubită. M-am privit în geamul caleștii și am văzut masca fricii pe chipul meu. Și i-am pus zâmbet. Întâi unul timid, caraghios, apoi unul din ce în ce mai convingător, până ce s-a prins bine de fața mea. Îmi simțeam luminile din ochi și culmea e că mă simțeam diabolic de bine. Prințul s-a speriat de noul look, inadecvat, și l-a interpretat ca aventură de vacanță. „ Când nu sunt lângă tine, gândul tău doare…” N-am rezistat în inautentic, i-am spus adevărul. Exercițiul fusese despre… „fericirea e la un pas distanță”. Uneori înainte, alteori înapoi. Dar nu asta era rețeta. Ci confruntarea reală cu suferința. Așa că la prima gură nouă de etapă 5, m-am abandonat ei. M-am lăsat jos, ghemuită pe pământ ca-ntr-o rugăciune și i-am dat voie să mă mistuie. Și iar mi-a cotropit toate celulele, și iar mi-a ieșit prin piele. Și-am înțeles că sursa durerii sunt eu și că are un singur sens, spre în afară. Adică iese prin piele ca să plece. Iar senzația de piele amorțită înseamnă că a trecut. Năucitor și scurt. Două minute. Pentru că am clasat-o la categoria amintiri, n-am mai vrut să cânte la masa mea.

9. Înțelegerea vine dacă stai s-o asculți. Am făcut liniște și mi-am luat tocul în mână. Deși păreau verzi și uscate, am scris tot ce-a venit, zeci de pagini. Nu mă mai puteam opri. Veneau și când n-am mai vrut să scriu. Pur și simplu, pentru că mi-am dat voie să fiu, cu bune și rele, acum curg, nestăvilit. Uimit de ce am aflat despre mine și despre miturile strămoșilor mei, prințul mi-a urmat exemplul ca să-și descopere adevărul lui. Dar astea sunt alte două povești, despre vieți transgeneraționale, în care noi eram doi bieți actori cu scenarii prestabilite.

10. Schimbarea abia acum urmează, bazându-se pe această înțelegere și pe persoanele noi care am devenit și pe asumarea responsabilității propriilor vieți. Sună pompos și e al naibii de greu. Important este să testăm mereu realitatea și faptul că participăm la ea, conștient, nu purtați de valul strămoșesc. Să ne întrebăm mereu cine suntem, în loc să reacționăm ca vara trecută, să probăm dacă ce simțim și gândim și ne dorim se potrivește cu ce facem și cu ce experimentăm real în relația cu ceilalți.

Dar oare schimbarea din „fiecare” va face posibilă schimbarea din „noi”, așa încât să fie loc de iertare și de evoluție împreună?

Va urma.

Lasă un răspuns