Inocentzia (IV)

„Știți, niciodată o femeie n-a mai intrat în acest birou” zise Iriza lângă ușa care mă despărțea de prinț.

Cum am pășit înăuntru, o ploaie de sărutări pătimașe m-a primenit. Aproape c-am uitat de toate grozăviile din turnul meu. Eram iar noi doi și iubirea. „Am doar un sfert de ceas până la următoarea întâlnire, dar mi-era prea dor, prințesa mea. Am lipsit mult timp și am multe de rezolvat, iar mie mi-e gândul numai la tine.” „Și mie mi-a fost dor, pe drumul spre tine am pășit în ritmul bătăilor inimii mele… E un univers în turnul meu, dar de departe te prefer pe tine. Și am atâtea să te întreb.” „Te iubesc! este răspunsul pentru toate întrebările.” Am zâmbit încântată, dar nu m-am lăsat: „Cum de sunt toate așa noi, cum de mi se potrivesc…” „Turnul a fost construit special pentru tine.” „Wow!… De ce femeile nu au voie aici?” „Pentru că treburile de stat sunt plictisitoare pentru ele și nici nu le stârnesc curiozitatea.” „Eu nu sunt „femeile”. Eu sunt Inocentzia și sunt foarte curioasă să înțeleg viața iubitului meu.” „În viața mea tu însemni foarte mult. Restul, pentru tine, nu ar trebui să conteze.” „Și copiii? Cine sunt copiii?” Un surâs de mândrie și împlinire însoți răspunsul: „Nu-i nimic secret. Vei afla totul la masa de seară. Acum trebuie să pleci. Ești superbă-n culori…”  „Nici n-am mulțumit…” „Îmi mulțumești prin faptul că ești prințesa mea.” O îmbrățișare din care nu m-aș mai fi desprins, pe sus, m-a adus și m-a lăsat la ușă.

Nu mai știu ce-am făcut până seara. Îmi amintesc doar emoția așteptării, un amestec de teamă și dor. M-am lăsat aranjată de noii mei supuși care mă priveau ca pe un înger. Mi-am pus o rochie de un albastru intens și bijuterii din scoică verde-albastră.

Lângă ușile uriașe din cristal ale salonului pentru masă, m-aștepta cu iubire-n privire și zâmbet prințul meu. Mi-a sărutat mâna și cu ochi adânci mi-a spus: „Iubito, ești atât de frumoasă încât nu mi-e foame decât de tine!” Ușile s-au deschis și lumina părea orbitoare. Prințul însuși anunță cu voce puternică: „Prințesa Inocentzia!” Toate privirile erau ațintite spre mine: vreo 25 de femei tinere și vreo sută de copii (sau atât de mulți mi-au părut!). Masa în formă de U avea pe latura din mijloc doar două scaune, impozante, pentru noi doi. Restul mesenilor ocupau lateralele nesfârșite. Ne-am așezat. Prințul mi-a mai luat o dată mâinile într-ale lui și privindu-mă cald a continuat: „Aceasta este familia mea!”

Am rămas blocată în ochii lui albaștri. A început să cânte muzica. Totul se învârtea în jurul meu. În urechi îmi răsunau ultimele două cuvinte, fără să le pot atribui vreun sens. Mâinile și ochii lui mă susțineau să nu mă prăbușesc. Iubirea izvorâtă din ei părea singura certitudine. M-am abandonat acestei iubiri și…

M-am trezit dimineața, printre valuri albe, la pieptul iubitului meu. Ochii albaștri mă priveau de aproape cu atâta iubire încât o vreme i-am lăsat să vorbească ei cu ochii mei. S-au privit adânc și-au început să se-nțeleagă prin lacrimi. Și-au spus… despre prinț, despre mine, despre iubirea noastră, despre marea din țara mea, încât n-a mai fost loc de cuvinte.

Am înțeles. Mă iubea enorm. Mă adusese de la capătul lumii. Locuiam în cel mai înalt din cele 25 de turnuri, neasemuit de frumos, construit special pentru mine. Și… avea un harem. Eu! făceam parte dintr-un harem.

Va urma.

Un gând despre „Inocentzia (IV)

  1. Intrebari de autoexplorare:
    – Cum te impaci cu ideea de harem?
    – Cum ti se pare ideea de casnicie care ii permite femeii sa continue sa se dezvolte, sa creasca, oferindu-i conditii sa ramana in contact cu sine?
    – Ce crezi despre aceasta iubire?

Lasă un răspuns