Între perfecțiune și realitate

Mă identific mai degrabă cu învingătorul. Am învățat că pot obține ceea ce îmi doresc cu sudoare, că aproape orice obstacol poate fi trecut cu perseverență. Chiar îmi plac țintele provocatoare și e incitant să lupt pentru ele atunci când mi se potrivesc.

Însă viața e departe de a fi o poveste fermecată. Ea se încăpățânează să-ți dovedească, chiar acolo unde te credeai de neînvins, că nu ești un supererou, că poți fi înfrânt. Și cu cât iluzia era mai mărunt brodată, cu atât dezamăgirea e mai mare. Pentru că o parte din tine, uriașă și strălucitoare, s-a spart și n-ai ce să mai pui în loc. Încerci să aduni cioburile cu fărașul, e greu și să le arunci la gunoi de dragi ce-ți erau.

Și cine-ai rămas? Cum să te împrietenești cu pipernicitul din oglindă? Cum să bați palma cu unul care nu-ți place și pe care ți-e greu să-l privești în ochi?

Credeam despre mine că sunt de neînlocuit…. Nu cumva este bine pentru copiii mei să mă poată înlocui cu alte aspecte ale vieții care îi atrag și îi desprind de mine? Nu cumva este bine pentru mama mea să fie independentă emoțional, financiar, cu anturaj și preocupări proprii? Nu cumva pentru pacienții mei e bine să poată apela, în lipsa mea, la altcineva? Nu cumva pentru bărbatul meu e bine să poată primi recunoașterea masculinității sale și din ochii altor femei? Nu cumva atmosfera din familia mea  e mai relaxată dacă renunț la a avea casa perfectă (curățenie), masa perfectă (bucate speciale), înțelegerea perfectă (comunicare ideală) între noi?

Toate acestea mi-au fost țeluri și de multe ori le-am atins, le-am gustat, mi le-am atribuit ca făcând parte din carnea mea. Asta sunt eu! Și iată că a cădea de pe piedestalul prea înalt, provoacă răni mult mai adânci, decât dacă m-aș fi urcat pe unul mai mic. Mult timp am crezut că perfecționismul este atu-ul meu, motorul care mă face specială, care mă poartă înaintea celorlalți.

Ei bine, sunt om! Și unele lucruri nu-mi ies. Unele vise nu mi se împlinesc. Pe unii oameni, foarte dragi, îi pierd. Unele aspecte ale vieții de care eram atașată și care păreau a funcționa perfect se schimbă și nu le pot controla. Trăim suficient de mult cât să gustăm și reversul medaliei. Sunt probabil la mijlocul vieții.

E ca și cum am purtat un văl pe ochi și prin el, sau în spatele lui, totul părea roz. Acum, fără el, claritatea realității mă orbește. Aș vrea să închid ochii și să uit ce-am văzut. Dar nu-mi iese.

Sunt așa dezgustată că-mi pierd entuziasmul, sensul, încrederea în mine. Nu mă mai plac. Caut să ies în lume, mă aștept să o regăsesc în ochii altora pe Laura prințesa. Ca un făcut, ceilalți evită să mă privească. Parcă refuză să mă vadă la pământ. Nici lor nu le plac fără voal.

Nu-mi rămân decât mie. Trebuie s-o cunosc pe Laura pipernicita. Să învăț să trăiesc cu ea. După multă împotrivire, după multă zbatere, am obosit, cedez și adorm. Apoi îmi amintesc de propria mea teorie: și neîmplinirile fac parte din viață, și durerea e vie. Și mă privesc cu îngăduință, cu înțelegere, cu compasiune. Văd frumusețea Laurei învinse. Recunosc că mi-e dragă și o accept. Întrevăd iubire în nefericire. Reușesc să zâmbesc înciudată fiind. Într-un fel, înving puțin și de data asta.

Privesc piedestalul de jos în sus. Știu că nu mă voi putea opri să-l urc din când în când. Doar că, fără voal fiind, îi văd mereu baza, ca și pe a mea. Știu că el nu face corp comun cu mine. Eu pot fi sus sau jos, dar nu sunt piedestalul. Și este incredibil de bine că sunt. Și, jos fiind, sunt recunoscătoare faptului că sunt. Ba chiar mă simt bogată, pentru că am experimentat și această poziție nouă, mi-am îmbogățit experiența cu această cunoaștere despre mine, cu aceste emoții greu de dus, cu aceste noi credințe.

Și acum vreau să văd ce urmează. Vreau să gust prezentul ăsta. Învinsă fiind, încă-mi place să trăiesc și să-mi dau șansa de a mai fi învingător.

2 gânduri despre „Între perfecțiune și realitate

  1. Citindu-ti randurile, obrajii mei s-au inclestat. Chiar suntem de neinlocuit, dar in primul rand in relatia cu noi. Acolo este un loc sacru, in care lupta perpetua cu Sinele este permisa; insa finalul prefer sa nu-l judec in termeni de invinsi si invingatori.

  2. si Laura printesa, si Laura inteleapta sunt invingatoare in felul lor.
    chiar daca uneori parem de inlocuit, suntem unici.
    si ne pastram unicitatea cu atat mai mult cu cat ceilalti ne prefera, trecand prin diversitate dincolo de ea…
    mama e doar una, si copiii stiu asta, indiferent de modul in care se desprind treptat de ea. o fiica e cel mai de pret dar al lui Dumnezeu, si mama stie asta, indiferent cat s-ar rasfata ea insasi.
    iar marea iubire e marea iubire, indiferent de maruntele confirmari culese pe drum… din ele se strange un buchet (mic), care tot pentru ochii tai este 🙂

Lasă un răspuns