Inocentzia (I)

M-am născut prințesă, la o margine de mare.

Atât de suavă le-am părut părinților mei încât m-au îmbrăcat doar în alb, de parcă doar el se potrivea purității mele candide. M-au numit Inocentzia și privind tablourile cu mine mică de prin palat, văd ceva din pasul, privirea, duioșia unei căprioare. Și dacă mă reîntorc un pic în rochițele de satin, catifea și tul îmi simt inima bătând până-n palme și urechi de nesiguranță, de necunoaștere, de „Ce vor ăștia de la mine?”… Și totuși am fost foarte iubită și răsfățată, că nici nu vă puteți închipui o prințesă altfel. Dar pentru că lumea mi se părea primejdioasă, am învățat foarte mult ca să încerc s-o înțeleg. Pentru mine cele mai frumoase cadouri erau cărțile, în spatele coperților găseam universuri întregi. De altfel, cea mai bună prietenă a mea a fost marea.

Toți spuneau că sunt foarte frumoasă… deși eu aș mai fi făcut unele retușuri. Ani întregi mi-am privit picioarele în oglindă îngrozită de spațiile dintre ele (mi-e foarte greu să le spun „paranteze”, altfel decât între paranteze). Noaptea adormeam pe o parte rugându-mă la îngerașul meu să se mai apropie până la ziuă. Și într-o zi, nu știu cum, am realizat că micile spații prin care trecea lumina dimineții, dădeau un contur aproape sexy picioarelor mele. Oricum purtam deja rochii lungi! Și recunosc, oamenii se rușinau când mă priveau, ceva îi impresiona mai mult decât cine era tata…

Doica îmi spunea că prinți din toate colțurile lumii așteptau să împlinesc 17 ani ca să îmi poată fi prezentați oficial. Când în sfârșit am atins această vârstă tata a dat un mare bal în cinstea mea. M-a distrat foarte tare că a trebuit să se facă preselecție: n-ar fi încăput în palatul nostru atâția curtezani. Nașa mea i-a ales pe cei mai… frumoși? …bogați? Nu, altul a fost criteriul. Nașa mea simte sufletele așa cum voi vedeți veșmintele. Testul a fost trecut de cei mai calzi, cei mai buni la suflet, cei mai deschiși spre iubire.

În noaptea balului chiar m-am simțit cea mai importantă ființă de pe pământ: prea frumos sclipeau ochii prinților veniți de pretutindeni. Parcă niciodată nu mai auzisem acorduri muzicale atât de armonioase, care vibrau în trupul meu ce dansa singur, neobosit, un dans pe care îl știa din altă  dimensiune, un dans despre mine. Și, Doamne, cum mai sclipeau ochii din jurul meu… parcă fiecare avea de spus o poveste.

Spre dimineață mă îngrijorasem că nu pot să aleg, că nu recunosc ceea ce caut, mi-era dor de o iubire despre care nu știam nimic. Și m-am așezat pe jilțul meu de prințesă, renunțând la „trebuie să-l găsesc”. M-am așezat să observ, să mă bucur de clipa aceea în care atâția oameni cu suflet frumos mă vedeau.

Dintr-o dată, ca prin farmec, l-am simțit. De parcă harul nașei mele a trecut pentru o clipă prin inima mea. Cald, bun, foarte deschis spre iubire. Cu ochi albaștri ca marea-n asfințit, înalt, brunet, îmbrăcat în negru sub mantia ca de vrăjitor: un prinț arab. N-am putut să mai închid ochii. Pe măsură ce se apropia de mine, privirea lui mă ardea până-n suflet. Am știut din prima secundă că îl iubesc dintotdeauna și pentru totdeauna. Am înțeles că orice s-ar întâmpla n-am să mai pot uita acei ochi. Că pașii care ne apropiau țeseau mii de ițe nevăzute între inimile noastre.

Nu prea mai știu ce ne-am spus. Deși nunta a fost ca-n povești, nu-mi amintesc decât de iubirea din ochii lui și de îmbrățișarea în care mă pierdeam complet, în care timpul nu mai avea sens.

Prințul meu venea de foarte departe. Îngrijorările părinților mei legate de lumea în care urma să trăiesc au fost risipite de darurile neprețuite pe care le-au primit. Era evident cel mai bogat și mai exotic dintre toți cei prezenți, urma să trăiesc o viață în huzur. Eram curioasă și nerăbdătoare.

Călătoria spre tărâmul depărtat a fost lungă, dar foarte frumoasă. Am trecut munți, am trecut mări. Am gustat, am simțit și am învățat toate locurile prin care am trecut. Fiecare m-a îmbogățit. Uneori prințul hotăra să ne abatem din drum, ca să-mi arate o minune a naturii. Îi plăcea să se piardă în ochii mei  vrăjiți de peisaj, îi plăcea să mă simtă abandonată, tăcută, prezentă precum o căprioară ascultând cu nemișcare atentă la marginea lăstărișului.

Într-o dimineață m-am trezit într-o caleașcă trasă de armăsari arabi. Treceam printr-o pădure și razele gingașe răzbăteau greu prin frunziș ca să-mi gâdile fața, în acord cu speranțele din sufletul meu.

Dintr-o dată copacii începură să se alinieze cuminți de o parte și alta pentru a lăsa loc splendorii ce mi se înfățișa…

Va urma.

Un gând despre „Inocentzia (I)

  1. Va propun cateva intrebari de autoexplorare. Nu reprezinta un test, ci o ocazie de autocunoastere. Raspunsurile pot ramane in lumea ta interioara sau pot fi impartasite aici.
    – Iti amintesti vremurile cand erai asa naiv? Poti retrai pentru o clipa sentimentul acela de prospetime si candoare? Cat il mai lasi pe copilul din tine care crede in puritate si perfectiune sa existe?

Lasă un răspuns